În curând ne mutam împreuna. Ma trec fiorii la gândul ca îmi voi schimba din nou viata si ca totul s-ar putea sa fie altfel. Am asteptat prea mult momentul acesta si acum, când aproape ca se întâmpla, ma simt dezorientata, neputincioasa în fata destinului si plina de suspiciuni.

Senzatiile pe care le traiesc în fiecare dimineata când ma gândesc la schimbarea care se apropie zilele astea este de fiecare data alta, însa nu e nici pe departe cea pe care mi-am imaginat-o cândva, în noptile în care ma chinuiam sa adorm singura, cu gândul ca nu mai este mult pâna se va întâmpla minunea. Iubitul meu se amuza pe tema asta. Îmi subliniaza mereu în felul lui caracteristic ca îmi este, de fapt, frica. Mie, care pozez întotdeauna în femeia viteaza, capabila sa înfrunte orice situatie neprevazuta. De fapt, asa ma vede el. Pe mine ma întristeaza oarecum reactiile pe care le am fata de mutatul nostru împreuna. Pentru ca îmi dau seama ca, de fapt, sufar pentru ceea ce voi pierde în momentul în care se va întâmpla – voi pierde lumea mea, pe care mi-o creasem singura în ultimii ani, din viziuni, din vise si gânduri care sunt numai ale mele. O lume în care lucrurile se amesteca, haotic, ce-i drept, dar în care pot sa ma ascund atunci când simt nevoia sa evadez din realitate. O lume în care pot sa aduc doar pe cine vreau eu, când vreau eu sau în care pot sa ramân singura zile si nopti în sir, fara ca ceilalti sa îmi banuiasca izolarea. Mi-e greu sa ma gândesc ca universul acesta va disparea pur si simplu, deodata. Când i-am împartasit iubitului meu temerile legate de schimbarea care se va produce, a zâmbit linistit si m-a luat în brate – „De ce crezi tu ca va disparea universul tau, ca îti voi invada spatiul vital?”. „Pentru ca asa simt. Mi-e frica si nu am curaj s-o recunosc.” „De ce ti-e frica cel mai mult?” „De faptul ca nu voi mai putea visa!”

I-a disparut brusc zâmbetul si sclipirii din privire i-a luat locul un fel de mâhnire tacuta. Stia ca nu poate sa schimbe nimic, doar sa spere ca totul se va petrece altfel decât în sumbra mea profetie. El, care cândva ma învatase sa visez, se vede acum pus în fata faptului împlinit – realitatea, oricât de frumoasa ar fi, nu îmi ajunge, eu am nevoie înca de vise!

foto © Northfoto