Uneori e greu sa spui „Nu” înainte de a sti daca asta e alegerea cea mai buna. E greu sa spui „Nu” pentru simplu fapt ca stii ca asa e moral si ca nu vrei sa îti complici viata inutil. Si totusi, ramâi mereu cu o umbra de regret pe care nu ti-l explici decât acceptând ca nu esti o fiinta ca toate celelalte. „Ce ar fi fost daca?” e întrebarea care te bântuie pâna când îti simti temerile tot mai diluate, într-un viitor în care acel „Nu” a fost, în fond, doar o frunza purtata de vânt.

Am spus „Nu” într-o dupa-amiaza târzie de vara, unui om pe care, desi abia îl cunoscusem, aveam sentimentul ca îl stiu de o viata. Venise parca dintr-o alta lume ca sa îmi tulbure mie, fiinta visatoare, ancorata cu forta într-un pragmatism stupid, obiceiurile pe care reusisem de ceva vreme sa mi le însusesc destul de bine. Aveam o viata obisnuita, frumoasa în banalitatea ei prozaica, cu rabufniri de romantism întârziat si nostalgii pe care le savuram pâna la ultima picatura de vis… când, deodata, a aparut aceasta fiinta stranie, amestec bizar de maturitate covârsitoare si inocenta întârziata prea mult într-un suflet neobisnuit cu rautatile lumii, prea pur si prea inofensiv.

Au fost suficiente câteva clipe subjugate de priviri încrucisate, amestecate în cuvinte rascolitoare, care mi-au facut (pentru a nu stiu câta oara) sufletul sa tremure. Omul acesta m-a facut sa ma regasesc pe mine într-un fel ciudat, pe care nu l-am constientizat pâna acum. A intrat în universul meu fara sa bata la porti si mi-a pus o oglinda imensa în fata sufletului meu încropit stângaci din cioburi lipite dupa fiecare tristete pe care am lasat-o sa ma bântuie. Mi-a aratat cum sunt eu – în cuvinte simple, fara prea multe ocolisuri – si mi-a spus, la fel de simplu, ca nu ma poate vedea altfel decât ca o bucata de suflet care îi completeaza propriul suflet. Asa, pur si simplu… fara alte introduceri. Mi-a rascolit câteva saptamâni din viata, încapatânându-se sa aspire la o iubire ideala care a prins contur în sufletul sau poate în mintea lui (nici azi nu stiu).

Într-una din zile i-am acceptat invitatia inofensiva la o cafea. Culmea, într-un local cu specific cubanez, pe lânga care trec zilnic si în care mi-am propus sa intru de nenumarate ori. Nu o facusem niciodata pâna atunci. Ne-am privit minute în sir, ca si cum ne vedeam atunci pentru prima data. A încetat deodata sa ma tachineze cu pledoariile pentru o iubire libera, absoluta. Mi-a spus ca pleaca. Într-un alt oras. La fel de „pur si simplu” cum mi-a intrat în viata, printr-o usa virtuala, într-o seara banala. Era o decizie profesionala, pe care a luat-o voluntar, înainte sa apar eu; cel putin asa sustinea. Desi nu îi împartasisem nicio clipa gândurile nebune referitoare la complementaritatea sufletelor noastre, ideea ca urma sa plece m-a rascolit brusc, ca si cum urma sa pierd o parte din mine. Am sorbit într-o tacere fortata picaturile de cafea cubaneza care as fi vrut sa nu se termine niciodata, desi nu îi suportam gustul prea puternic. Am simtit în privirea lui un amestec de regret, de orgoliu care statea la pânda, de satisfactie stupida ca si-a confirmat ipotezele absurde referitoare la capacitatea iubirii nemarturisite de a-i uni pe oameni oriunde s-ar afla ei.

Timpul s-a scurs în cele din urma, la fel si picaturile de cafea… A tinut sa ma conduca pâna în statia de autobuz, de parca ar fi stiut ca în locul acela prafuit si banal, urma sa cedez psihic si sa îi spun ceea ce asteptase zile în sir – sa îi arat macar un semn care sa îl faca sa stie ca e ceva mai mult decât ceea ce vroiam eu sa para. Pasii ni se pierdeau pe strada pustie, proaspat asfaltata, în zgomote difuze, acoperite de temperatura insuportabila. Autobuzul era deja acolo. Am urcat fara sa îi spun nimic si cu o ultima sfortare am îngânat niste banalitati stupide. Am scos în graba cartea de vizita pe care ne-o daduse chelnerul si i-am întins jumatate din ea. I-am parut patetica, probabil, mimând prost o scena de film siropos. M-am asezat într-un scaun si am ramas tintuita acolo pâna la capatul liniei, purtând cu mine tristetea din privirea albastra verzuie pe care am lasat-o acolo, în statia prafuita. Zile la rând mi-a venit în minte privirea aceea dezarmata, pierduta în teorii ale absolutului. Din când în când privesc jumatatea de carte de vizita si mi se face dor de cafeaua cubaneza… dar acum nu am cu cine sa o mai beau. Pentru simplul motiv ca atunci, demult, am spus „Nu” unei posibile iubiri .