Am de multe ori sentimentul ca iubirea, cu toate manifestarile ei, ramâne o taina pe care omenescul nu o poate niciodata acoperi. Este atât de umana în esenta ei si totusi ne ramâne, de cele mai multe ori, atât de straina. Iubiri efemere, mari iubiri, iubiri „pur si simplu”... nu ajung, puse la un loc, pentru a-i defini esenta.

Simt asta ori de câte ori descopar iubirea în oameni de lânga mine, pe care îi credeam straini sau indiferenti. Mi-am amintit zilele trecute de bucurii vechi, pe care le-am trait cândva alaturi de oameni despre care astazi nu mai stiu aproape nimic... Prima iubire, a doua... sunt facute parca sa fie efemere, tocmai pentru a ne da iluzia ca la un moment dat gasim ceea ce am cautat toata viata. Se spune ca oamenii îsi petrec cea mai mare parte a vietii în cautarea iubirii perfecte. Unii o gasesc (sau au iluzia ca au gasit-o), altii se zbat în ignoranta, cei mai multi se complac în iubiri razlete carora le-au cazut prada din frica de singuratate. Nu exista, desigur, o teorie a iubirii, care sa ne învete cum sa reactionam când ea se afla prin preajma. Actionam instinctual, uneori ne merge, alteori nu, în functie de capriciile destinului. Ceea ce ma nelinisteste este faptul ca, tot alergând dupa iubire, am uneori sentimentul ca, de fapt, o caut acolo unde nu trebuie sau mai degraba ma las purtata de carari încurcate care întotdeauna duc spre asteptare, apoi spre dezamagire. Am aceasta revelatie ori de câte ori mi se întâmpla sa vad o sclipire ciudata în ochii oamenilor fata de care nu credeam ca pot simti mai mult decât o afinitate temperamentala.

Mi s-a întâmplat recent, fata de un om pe care îl cunosc de putin timp, dar cu care am o relatie extraordinara, colegiala. Ne-am vazut de câteva ori, fara premeditare, într-un cadru mai putin conventional si asta a schimbat oarecum raporturile dintre noi. De fapt, fiecare l-a cunoscut pe celalalt asa cum este, dincolo de barierele artificiale, impuse de conduita profesionala. Am aflat despre el lucruri pe care nu le-as fi banuit.L-am socat poate cu câteva marturisiri pe care, în mod normal, nu le-as fi facut cuiva decât dupa ani buni de prietenie. Nu stiu de ce am facut-o. Poate pentru ca dincolo de dezolarea unui om care se complace într-un mariaj ratat, am zarit undeva în zâmbetul trist o lumina de speranta.

Am avut pentru o clipa sentimentul ca îl cunosc de o vesnicie. E ca si cum iubirea ar fi trecut cândva prin sufletul acela acum pustiu, ca sa ma caute pe mine si sa îmi spuna ca alergarea prin viata nu e zadarnica. A ajuns însa prea devreme. Sau poate ca eu am ajuns prea târziu...