Experientele mele din trecut m-au facut oarecum mai conservatoare în ceea ce priveste unele valori pe care, cu ani în urma, nu le includeam pe lista prioritatilor mele. Perioada de câteva saptamâni pe care, în urma unei decizii personale, am trait-o departe de iubitul meu si de tot ceea ce înseamna „acasa” m-a marcat puternic si m-a facut sa îmi schimb viziunea asupra vietii. Stiu ca suna categoric, însa timpul mi-a dovedit ca experienta, desi traumatizanta, a fost benefica. Astazi nu cred ca as mai avea curajul sa experimentez departarea...

Prientele mele îmi spun ca exagerez si ca experienta din trecut avea fondul ei de nebunie, iar circumstantele în care s-a petrecut erau cu totul altele. Întâlnirea recenta cu un vechi prieten m-a facut sa îmi dau seama ca ele gresesc si ca a trai departe de tot ceea ce înseamna „acasa”, chiar si pentru un timp scurt, te schimba în interior. Prietenul meu e plecat de mai bine de un an într-o tara nordica, unde a reusit sa îsi împlineasca o parte dintre ambitiile profesionale. Lucreaza într-un mediu de invidiat, are un salariu la care în România nu ar fi sperat vreodata, în domeniul sau, si totusi... ceva nu este în regula.

Ne-am întâlnit într-o dupa amiaza calduta, sub umbrelele unei terase pe care o frecventam cândva amândoi, împreuna cu grupul de prieteni care astazi s-a destramat. Asteptam de mult timp sa îl revad pentru ca, desi pare ciudat, este unul dintre putinii prieteni de suflet cu care as putea vorbi oricând despre orice. Asta am si facut, de fapt. Am vorbit ore în sir despre lucruri frumoase din trecut care ne leaga, sub o forma sau alta. Si totusi, daca pentru mine rememorarea nostalgica a trecutului mai mult sau mai putin îndeparat a fost un prilej de bucurie, pentru prietenul meu discutia noastra a fost un fel de sare pusa pe o rana care i s-a deschis de când a revenit în tara pentru o vacanta de doua saptamâni. Mi-a marturisit ca nu îi place viata de acolo, ca uraste limba pe care a fost nevoit sa o învete si care i se pare rupta dintr-un film SF... ca, în fine, nu întelege cum pot fi oamenii atât de diferiti. Desi locuieste împreuna cu alti doi români, care lucreaza în aceeasi clinica, prezenta lor nu îi este suficienta pentru a-i alunga nostalgiile dupa „acasa”.

De fiecare data când vorbim îmi spune ca vrea sa se întoarca mai repede si ca daca ar fi sa o ia de la capat nu ar mai avea puterea sa o faca. Totusi, de data asta avea o licarire de optimism în privire. Iubita lui, care tocmai si-a terminat studiile în acelasi domeniu, urmeaza sa îl însoteasca în micul orasel de la capatul lumii. „Poate ca acum va fi altfel...” mi-a marturisit neîncrezator. L-am încurajat, desi, nu stiu daca departarea este mai usor de suportat în doi. Ne-am despartit târziu (se înserase deja) cu promisiunea ca ne vom întâlni înainte sa se termine anul. Mi-a ramas în minte însa fraza pe care a repetat-o de câteva ori... „Daca ai sti cât de mult îmi lipseste „acasa”...” si am realizat deodata cât de minunat este oraselul meu linistit în care ma trezesc dimineata în bratele iubitului meu, simtind aroma cafelei de acasa.