Exista întotdeauna oameni care ne intra în viata atunci când ne asteptam mai putin, în clipe în care credem ca totul e perfect si ca nimic nu ne-ar mai putea schimba destinul deja împlinit. Sunt oameni pe care îi cunoastem în moduri banale, dar care, prin ceea ce devin ulterior, sterg orice urma de banalitate a clipelor prezente...

El a aparut din senin pe lista mea de prioritati zilnice. Da, suna cam pragmatic, dar, la început asta a fost – o conversatie virtuala protocolara, cel putin pentru mine, o invitatie aruncata mai mult sau mai putin întâmplator la o întâlnire cu ceilalti, din grupul cu care lucram atunci. Îmi amintesc destul de clar ca prima data nici nu i-am remarcat prezenta. A stat ascuns într-un colt, asteptând poate sa îl introduc în atmosfera, sa îl prezint celorlalti. Nu am facut-o pentru ca uitasem de el. Nu a spus nimic. Cred ca nu-i displacea ipostaza, iar discretia era în momentul acela un atu – ma putea studia în liniste, doar pentru el. Conversatii banale, multe cuvinte irosite, despre lucruri cu care îmi ocup prea mult uneori timpul si apoi, deodata, o marturisire spontana, fara prea multe inhibitii sau menajamente. Universul a capatat deodata alte culori în momentul în care m-am trezit portretizata fara voie de un strain. Un strain care ca cunostea, de fapt, mai bine decât s-au chinuit vreodata sa o faca cei cunoscuti, din jurul meu.

M-a uluit felul în care mi-a vorbit despre mine – un fel de autoportret bizar pe care mi-l pictez uneori pe retina, dar pe care nu-l pot transforma în cuvinte... sau, poate ca nu vreau. Mi-a rostit mii de cuvinte despre mine, despre felul în care simte el ca eu l-as putea completa. La început m-a cuprins un fior – amestec de nedumerire, dorinta, miraj, slabiciune si plutire. Apoi, a urmat revolta, au urmat limitele impuse de ratiune si toate celelalte consecinte care decurg din respingerea cuiva. Am încercat sa transform totul într-o prietenie, am reusit partial, dar stiu ca riscul va exista întotdeauna, atâta timp cât el va simti la fel ca în ziua în care a gasit cuvintele potrivite ca sa îmi spuna cum sunt eu.

Uneori e cumplit. Pentru ca oamenii pe care îi cunosc si ajung sa îi pretuiesc enorm sfârsesc prin a ma iubi. E cumplit pentru ca nu stiu cum sa le primesc iubirea si îi îndepartez cu pretul stergerii lor totale din existenta mea efemera. E ca un fel de blestem care ma bântuie. De data asta s-a petrecut totul atât de repede, încât nici nu am avut timp sa îmi dau seama ce este, de fapt, el pentru mine. Din ziua în care ne-am cunoscut si pâna azi nu am fost de fapt... nimic. Prieteni, amanti, confidenti, iubiti...am putea fi, pâna la urma, orice. Pretul, pentru fiecare dintre acestea ar fi prea mare. Extaz, urmat de agonie – a noastra, a altora, care ne înconjoara deja cu iubire. Si atunci? Cum sa salvez crâmpeiele de eternitate pe care le simt în fiinta aceasta care a aparut pe neasteptate, ca sa îmi arate cât de singuri suntem noi, oamenii, de fapt? Prietenia e limita de care ma tin cu dintii. Si stiu ca doar dincolo de ea as putea afla raspunsul la întrebarea care ma macina – ce este el pentru mine?

foto © Northfoto