Întrebarea asta ma framânta de mult timp, mai exact, din momentul în care am fost acuzata ca provoc suferinta în jurul meu si ca, în egoismul meu imens, calc în picioare vietile celor pe care pretind ca îi iubesc. Daca reprosurile acestea ar fi venit din partea unei femei poate ca as fi trecut mai usor peste ele…

Suferintele pe care le-am provocat fara sa vreau oamenilor care s-au perindat prin trecutul meu m-au facut sa ma întreb cum traiesc, de fapt, barbatii o ruptura sentimentala? Ce fac ei atunci când simt ca universul se prabuseste si ca nimic din ce le era cunoscut pâna atunci nu mai are sens? Asta mai ales dupa ce am aflat ca, statistic vorbind, barbatii sunt adevaratii vinovati pentru o despartire doar în 25 % dintre cazuri. Se spune, în genere, ca, spre deosebire de femei, care exteriorizeaza totul, barbatii prefera sa îsi mascheze sentimentele. Ei nu-si afiseaza niciodata sensibilitatea, preferând sa nu dea amploare lucrurilor prin ceea ce fac. Se poarta ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, desi stiu foarte bine ca e o simpla amagire. Cu toate acestea, se pare ca gradul de anxietate si de depresie este mult mai ridicat în cazul barbatilor atunci când acestia traverseaza o ruptura sentimentala. Prima reactie este aceea de a-si „recupera” iubita. Agonie si extaz, speranta si deziluzie, toate acestea ilustreaza calvarul prin care trece un barbat care tocmai s-a despartit de iubita sa. De aceea, poate ca singura solutie este ruptura definitiva, sub toate formele.

Ideea de confident este aproape inexistenta în cazul barbatilor, desi, daca stau bine sa ma gândesc, chiar seara trecuta, un vechi prieten, îmi povestea cu zâmbetul pe buze ca tocmai s-a despartit de iubita lui. Nonsalanta cu care mi-a marturisit cauzele despartirii, precum si felul în care parea ca s-a resemnat rapid si iremediabil, mi-au dat senzatia unui om care a trecut foarte usor peste ceea ce pe o femeie ar fi afectat-o iremediabil. În prima faza m-a iritat atitudinea lui. Prelungind conversatia, am realizat însa ca nonsalanta e doar aparenta si ca resemnarea ascunde, de fapt, o suferinta cumplita, pe care prietenul meu nu vrea sa o exteriorizeze. Sufera probabil mai mult decât o face fosta sa iubita, dar nu vrea sa o arate si, mai mult, nu vrea sa fie compatimit. În sufletul lui se simte pierdut si dezorientat, iar faptul ca nu o afiseaza ostentativ nu înseamna ca suferinta îi este minora.

De fapt, cred ca asta este problema barbatilor – incapacitatea de a-si exterioriza sentimentele. Prefera sa tina pentru ei suferinta, sa se înconjoare de un zid de pretinsa indiferenta si sa îsi traiasca pâna la ultima picatura propriile umilinte. Diferenta fata de suferinta femeilor consta probabil tocmai în acest mod de a o trai. Faptul ca îsi consuma în tacere tristetile îi face, probabil, mai puternici. Altfel nu îmi explic de ce, dupa un anumit timp, barbatii sunt aproape întotdeauna cei care se avânta cu totul într-o noua relatie, lasând mai repede în urma trecutul. Daca în alte privinte egalitatea între barbati si femei ramâne înca o posibilitate, în ceea ce priveste felul în care traim o ruptura a unei relatii, lucrurile sunt clare – suntem net diferiti. Si, pentru a reechilibra balanta, poate ca ar fi bine ca, din când în când, sa le urmam exemplul fostilor nostri parteneri.