În ultimii ani am avut de nenumarate ori sentimentul ca totul se prabuseste în jur, ca nu îmi gasesc locul într-o lume care parea conceputa special ca sa nu o pot întelege. Clipe de disperare, în care mi se parea ca totul merge prost si ca, desi sunt destule fiinte care sa înteleaga ce simt, nimeni nu poate sa îmi redea ceea ce am avut cândva – o viata normala, banala, fara prea multe complicatii inutile. Am alergat mereu dupa normalitatea asta, cautând o perfectiune care pentru unii s-ar putea sa para simplista.

Ieri mi s-a întâmplat un lucru bizar. Pentru prima data, dupa acesti ani plini de întrebari, de miscari oscilatorii ale propriului suflet, am simtit o liniste imensa. Am avut o zi agitata, cu nimic deosebita de celelalte. Si totusi, spre seara, am simtit ca odata cu soarele care apune mereu în aburii caramizii, dupa dealul din fata balconului meu, au început sa mi se amestece în minte un milion de gânduri, transformate haotic în senzatii contradictorii. Mi-am cufundat privirea în apusul colorat, asa cum fac de fiecare data când simt ca am nevoia sa îmi amestec gândurile cu razele care se zbat pâna la ultima sclipire în amurgul straveziu. Îmi place sa îmi înlocuiesc uneori propriul sfârsit de zi cu agonia soarelui în asfintit. E ca si cum toata lumina aceea difuza îmi patrunde în vene prin ochii însetati de o clipa de liniste si îmi da puterea sa trec mai usor peste noaptea care se lasa. Uneori razele se transforma în vise. Alteori ma fac sa tresar târziu, când luna le ia locul. De data asta însa nimic din senzatiile trecute... Sau poate mult mai mult. As fi dat orice ca apusul sa nu se sfârseasca. As fi ramas lânga fereastra ore în sir, fara sa ma gândesc la nimic. Doar eu si lumina din departare. Soarele si-a urmat însa linistit coborâsul din fiecare seara. Într-un târziu m-am desprins din reveria involuntara, dar nu si din magia apusului care a pus stapânire pe mine. Am ramas asa, cu ochii alunecând aiurea de pe tavanul alb pe peretii galbui si invers, fara sa ma pot gândi la ceva anume. Aveam în minte un singur lucru – perfectiune. Am simtit la un moment dat ca traiesc clipele acelea pe care mi le doresc de mult timp – o seara linistita, fara certuri, fara griji, fara nimic din trecutul pe care îl las în fiecare zi tot mai în urma.

Ore în sir am încercat sa adorm, fara sa reusesc. La început mi s-a parut amuzant; de obicei eu nu adorm pentru ca plâng, pentru ca m-am certat cu iubitul meu sau pentru ca ma preocupa cine stie ce idee care îmi trece prin minte. De data asta nu puteam sa adorm pentru ca simteam o fericire stranie în care mi se cufunda întreaga fiinta. Era ca si cum deodata nu mai aveam la ce sa ma gândesc – doar o stare placuta, de liniste, pe care mi-am dorit-o atât de mult. L-am sunat pe iubitul meu. Mi-a raspuns speriat, cu o voce adormita. „Nu, nu s-a întâmplat nimic. Te iubesc.” Nu avea rost sa îi tulbur visele spunându-i ca ma simt ciudat pentru ca totul e perfect. Si totusi...cineva trebuia sa ma salveze. I-am trimis un mesaj unui vechi prieten: „Ce faci atunci când simti ca totul este perfect, ca ai ceea ce îti doresti si ca nu vrei sa mai schimbi nimic?”. Desi era trecut de miezul noptii si nu asteptam neaparat un raspuns la o întrebare pe care o scrisesem mai mult pentru mine însami, raspunsul a venit prompt – „Beau o bere.” M-a apucat râsul. Stiam ca amicul meu e spontan întotdeauna, dar de data asta s-a întrecut pe el însusi. I-am urmat sfatul. Din pacate în frigiderul meu nu erau decât câteva doze de cola, dar uneori e bun si un înlocuitor de bere. Am savurat lichidul întepator în linistea noptii care se scurgea tot mai lent. I-am respirat aerul racoros pâna când m-a luat frigul. M-am furisat apoi în pat si am adormit cu gândul la apus. Mi-am dat seama ca uneori perfectiunea e ceva atât de neasteptat încât nu suntem în stare sa ne obisnuim cu ea. Se instaleaza treptat si, de multe ori, o percepem ca pe o simpla monotonie, ratând clipa magica în care începe sa ne dirijeze viata. Pentru mine, noaptea trecuta a fost o astfel de clipa.


foto © Northfoto