Am meditat, cu ceva vreme în urma, într-o seara de martie, la durerea pe care o pricinuiesc uneori cuvintele în care ne transformam trairile de-o clipa – senzatii efemere, pe care cuvintele le metamorfozeaza în amintiri dureroase. Cineva m-a întrebat atunci daca exista metode de prevenire a durerii care se naste din cuvinte rostite sau scrise în clipe nefaste, care pot schimba uneori destine.

Am reflectat de câteva ori la ceea ce am gândit atunci, într-o încercare altruista de a gasi un raspuns. De fapt, raspunsul m-ar ajuta poate, pe mine însami sa înteleg ceva din trecutul meu construit, în mare parte, din cuvinte amestecate cu întâmplari pe care nimic nu mi le poate sterge din suflet. Oricât m-am straduit sa gasesc o „metoda”, nu am reusit decât sa intru si mai mult într-un subiect care, desi îmi este aproape de suflet, îmi provoaca adesea suferinta. Durerea cuvintelor nu poate fi simtita decât atunci când e prea târziu ca sa o poti îndrepta. Sau, cel putin asa am simtit eu de fiecare data când am ranit oamenii pe care i-am iubit sau îi iubesc prin simple cuvinte. Si ceea ce doare cel mai tare este gândul ca, de cele mai multe ori, cuvintele care ranesc sunt false – simplu joc al mintii tranchilizate de trairi prea puternice.

M-am gândit ca timpul, desi recunosc ca nu m-am putut baza niciodata pe timp, ar putea fi o solutie. Cuvintele care dor, devin banale odata cu trecerea timpului. E nevoie însa de complicitate pentru asta. O complicitate acceptata benevol de catre cel care a ranit prin cuvinte si de catre cel care sufera. E greu, dar daca exista un motiv suficient de puternic, imposibilul se poate transforma în posibil. Cu toate acestea, nu e vorba de a preveni durerea cuvintelor, ci, mai degraba de a îndeparta efecte dezastruoase care deja s-au produs – de a o lua de la zero pentru a dovedi ca viata e mai puternica decât cuvântul însusi.

Pentru a preveni durerea cuvintelor ar trebui poate sa gândim de doua ori înainte de a ne transforma trairile pasagere în fraze care pot rani. E nevoie de o mare stapânire de sine pentru a face asta si poate ca din cauza asta timiditatea e o mare calitate – ne ajuta sa nu dam frâu liber impulsurilor de moment. Mie mi-a fost întotdeauna greu sa spun „Stop!” atunci când am vrut sa transform în cuvinte trairi, indiferent de nuanta lor pozitiva sau negativa. Si asta pentru ca nu am fost niciodata o fiinta timida si, în plus, am avut întotdeauna o placere bizara de a ma juca subtil cu magia cuvintelor. A fost nevoie de câteva experiente dramatice în devenirea mea ca fiinta pentru a constientiza puterea amagitoare a cuvintelor. În timp am învatat sa meditez la efectele pe care le pot avea cuvintele înainte si nu dupa ce iremediabilul s-a produs. Altfel spus, am învatat ca o clipa de luciditate pura poate sa opreasca un milion de cuvinte care pot sa provoace suferinta. Am învatat ca asa cum exista cuvinte care dor, exista si sentimente care te pot opri sa le rostesti. E de ajuns sa îmi amintesc o zi cumplita de vara în care cuvintele mele au adus o fiinta pe marginea prapastiei ca sa stiu ca transformarea cuvintelor care se vor rostite în tacere este cea mai înteleapta alegere în fata durerii.

foto © Northfoto