Ne place sa credem in povesti cu happy-end. De fiecare data cand ne indragostim ne imaginam ca vom trai pana la adanci batraneti in fericirea inceputului, speram sa fim dintre aceia care isi spun “te iubesc” in fiecare dimineata, si uita razand de aniversari, doar pentru ca stiu ca iubirea nu s-a ofilit si ca florile ar face-o.

Stim insa de fiecare data si ca povestea se poate sfarsi, ca putem intr-o clipa deveni actorii unei simple scene ce a fost, si ca putem ramane doar cu amintirea unor momente dureroase.

Mi-a fost o vreme frica sa iubesc. Cand tot ce simti e de fiecare data aruncat la cos, cand cel pe care il crezi eroul principal devine brusc personaj intr-o alta istorie, lasand cortina sa cada peste un suflet abandonat, cand iubirea se urca intr-un tren ce nu o sa se mai intoarca... atunci incepe sa dispara curajul de a iubi.

Nu iti doresti decat o banca in parc pe care sa iti lasi suferinta. Nu vrei decat sa te trezesti intr-o dimineata si sa simti ca totul a fost un vis urat. Iti doresti cu incapatanare sa-i poti spune cat te doare, si totusi nu indaznesti sa pui mana pe telefon, de frica de a nu cadea in ridicol. Vrei sa iti umpli viata de culoare, iti propui teluri greu de atins si vrei sa uiti de tot. Ti-e frica sa spui “buna ziua” necunoscutilor si arunci priviri taioase oricaror cupluri pe care le vezi zambind. Te doare privirea prietenilor, insistenta cu care vor sa te ajute, cand stiu ca de fapt nu exista substante pentru curatat suflete. Si  mai ales plangi. Plangi uitand cat e ceasul, plangi pana nu mai simti gustul lacrimilor, pana cand se termina playlist-ul radioului, si pana cand singura eliberare e somnul.

Incerci apoi sa regasesti iubirea. Nu reusesti decat sa ranesti suflete inocente, sa distrugi in ochii altora privirea ce tu insati ai pierdut-o, poate din invidia stupida de nu mai putea iubi la fel. Orice gest ti se pare mecanic, nu iti mai pasa de viata ce va veni, pentru simplul motiv ca iti pierzi curajul de a o trai iubind.

Si tocmai cand crezi ca soarta te-a condamnat la singuratate, cand respiri o gura de aer proaspat si poti crede ca azi poate vei fi fericita, fara nimic si nimeni, apare el. Acelasi el ce te-a convins ca viata nu e cu final fericit, acelasi el care ti-a spus “adio” si cel care pana azi nu a avut vreme sa te intrebe ce faci.

Abia atunci poate reusesti sa indepartezi cortina. Zambesti si stii ca frica a disparut. Afli de la tine insati ca poti privi in urma fara durere, ca el nu e decat un alt actor ce a iesit din scena, si pentru ca nu a avut vreme de aplauze, va fi mereu cel care se va intreba “ce-ar fi fost daca as fi ramas?”…

Ne regasim curajul de a iubi mereu in locurile in care l-am pierdut. In privirea trista a unui iubit ce a ales sa ne paraseasca, careia ii putem raspunde cu  un zambet, in refuzul unei invitatii la cafea, “de dragul vremurilor bune” pe care avem taria de a-l arunca in graba de a prinde din urma fericirea si mai ales in speranta pe care o ridicam de pe jos in drum spre o noua poveste..

foto Northfoto