Cuvintele sunt modul nostru de a ne transpune in lume, poarta prin care reusim uneori sa ne exteriorizam trairile si mijlocul cel mai la îndemâna prin care putem face bine sau rau celor din jur. Uneori cuvintele ne fac fericiti, alteori ne aduc pe marginea prapastiei...

Desi am stiut întotdeauna cum sa ma folosesc de magia cuvintelor si m-am bucurat mereu de miracolele pe care le-am produs prin fraze simple, rostite în momente în care nimic altceva nu ar fi putut exprima mai bine ceea ce simt, nu am simtit cu adevarat puterea cuvintelor decât atunci când a trebuit sa ma lupt cu ele ca sa le fac întelese de cei din jur sau atunci când, fara sa vreau, cuvintele mele au produs suferinta. E ciudat cum, dintre cuvintele frumoase a caror fascinatie mi-a invadat fiinta, nu le retin decât pe cele pe care le-am auzit. Prima declaratie de dragoste, marturisirea fericirii în clipe greu de descris în cuvinte, multumirea cuiva care a simtit ce înseamna sa faci bine neconditionat... Cuvintele pe care le-am rostit eu însami în astfel de momente s-au sters ca prin miracol din mintea mea. Au ramas doar clipele acelea fermecate si trairile care ma invadeaza atunci când ma gândesc la ele. E curios cum ni se întiparesc în minte cuvintele pe care ni le spun fiintele dragi si cum, în acelasi timp, le uitam pe cele pe care noi însine le rostim...

Puterea cuvintelor am realizat-o însa într-o vara târzie, când, printr-o întorsatura bizara a destinului, l-am ranit cumplit pe omul pe care îl iubesc. Câteva clipe de uitare de sine, o alunecare rapida pe panta deznadejdii si un „prieten” care într-o clipa s-a transformat în altceva, fara nume si fara logica. Inevitabilul s-a produs si a provocat multa suferinta. Numai miracolul iubirii care iarta si merge mai departe a salvat ceea ce eu, în câteva secunde, am fost în stare sa distrug.

Târziu, dupa ce am depasit amândoi momentul unei infidelitati trecatoare, dar dureroase, am încercat sa întelegem ce s-a întâmplat. Iubitul meu mi-a marturisit atunci ca dincolo de faptul în sine, pe care nu îl va putea întelege niciodata cu toata fiinta, nu l-a durut nimic mai mult decât noianul de cuvinte pe care le-am spus într-un timp atât de scurt... celuilalt. Cel mai mult l-au durut câteva mailuri, pe care eu însami i le-am aratat, pentru a elucida un mister creat artificial într-un moment de dezechilibru sufletesc. I-am citit în privire atunci suferinta cumplita pe care i-o provocasera cuvintele mele frumoase adresate unui necunoscut în fond. Simtise în ele ceva din magia frazelor pe care cu mult timp în urma i le pusesem pe hârtie lui însusi, ca sa înteleaga iubirea imensa pe care i-o purtam. Am ramas fara replica. Nu mi-am dorit niciodata mai mult sa fug departe de mine si de propriile-mi cuvinte care fusesera în stare sa provoace atâta suferinta... Am încercat eu însami sa îmi explic, dar nu am reusit; pentru ca uneori cuvintele scapa de sub control si ne stapânesc fara sa ne lase ragaz de gândire.
Am înteles atunci, demult, ca uneori cuvintele pot rani în clipe în care te astepti mai putin si ca fraze frumoase pe care le rostim din suflet în anumite momente ale vietii pot deveni pietre nemiloase de care sufletul celor dragi se poate izbi în disperarea de a ne întelege gesturile, faptele, trairile. Si tot atunci am învatat ca, desi e greu sa le stapânesti, cuvintele sunt, în fond, simple învelisuri artificiale care niciodata nu sunt mai presus de ceea ce se afla adesea bine ascuns în interiorul nostru.