Îi reprosez uneori iubitului meu ca nu ma lasa sa vad suficient de des ce e în sufletul lui, cum simte el povestea noastra. Îmi raspunde întotdeauna, în stilul pragmatic care îi este caracteristic, ca i se pare inutil sa îmi spuna lucruri evidente, pe care oricum le stiu. De la un timp, am renuntat sa îi mai explic ca asa sunt construita eu – ca am nevoie în permanenta de confirmari, de provocari, de suferinte care sa ma faca sa disting fericirea de nefericire si sa ma bucur de clipe banale. Am renuntat pentru ca am realizat, în timp, ca toate sfortarile mele sunt inutile. Nu poti schimba oamenii pentru ca tu simti într-un fel anume, la fel cum nici ei nu îti pot schimba felul tau de a simti.

Nu stiu cum se face însa ca, exact atunci când ma astept mai putin, lucrurile iau întorsaturi bizare. Aseara am ajuns târziu acasa, dupa ora infernala petrecuta în trafic. L-am gasit pe iubitul meu privind fascinat apusul rosiatic a carui frumusete opreste câteodata timpul în loc, transformând apartamentul nostru minuscul într-un univers iluzoriu – joc de lumini si umbre închise între peretii care le împrumuta stralucirea. Statea nemiscat, cu tâmpla lipita de geam, cu mintea ratacita prin cine stie ce planeta a nostalgiilor trecatoare (desi, nostalgia e un sentiment destul de rar pentru el). M-a tras usor de mâna si mi-a îndreptat privirea catre apus, ca si cum era nevoie sa-mi luminez sufletul pentru a-i putea primi cuvintele care aveau sa urmeze. Mi-a marturisit cu voce stinsa cum se îndragostise de mine, cu ani în urma, mult mai înainte decât crezusem eu… cum sperase în taina ca nu voi pleca niciodata departe… cum nu credea ca nu ma voi mai întoarce vreodata atunci când am plecat si cum si-a închis în suflet o vara minunata ca sa o poata uita. Mi-a marturisit cât de mult îsi doreste sa fie asa, ca acum, mereu – sa facem toate lucrurile marunte împreuna, sa nu renuntam la promisiunile pe care ni le-am facut atunci, demult. N-am putut nici macar sa schitez un zâmbet. Toate cuvintele pe care as fi vrut sa i le spun mi s-au adunat gramada într-un nod care mi se zbatea în piept. Le-am dat drumul într-o lacrima pe care am lasat-o sa re rasfrânga printre gene. Pentru prima data, nu am vrut sa ma vada plângând. Pentru ca stiam ca asta îi poate stirbi clipa de fericire si de sinceritate revelatoare pe care tocmai o traise. I-am primit în tacere adevarurile, ca si cum era pentru prima si ultima data când le auzeam.

Totul a fost rostit repede, fara premeditare, ca si cum lucrurile acelea întâmplate demult fusesera pastrate cu grija ca sa fie marturisite sub razele protectoare a ale apusului. Era un fel de declaratie de dragoste întârziata pe care o asteptasem în toate framântarile mele din noptile târzii, când simteam golul cuvintelor nerostite sau rostite prea rar. Am încercat în zadar sa o recapat în zilele urmatoare. Poate ca va trebui sa astept lumina magica a altui apus ca sa traiesc din nou ce am simtit atunci sau poate ca trebuie sa ma obisnuiesc cu gândul ca unii oameni, printre care si iubitul meu, au darul de a concentra mii de cuvinte într-o singura clipa miracol pe care noi, ceilalti, trebuie sa avem grija sa nu o ratam.