Nu stiu de ce, dar de fiecare data când ma gândesc la o cerere în casatorie, am un sentiment ciudat, de artificial, combinat cu inevitabil, un sentiment de perfectiune care înseamna deopotriva sfârsit si început. Este genul de moment magic, în care lucrurile nu au decât un sens, iar întrebarea nu poate fi decât retorica. Si totusi... nu întotdeauna e la fel.

Temerile mi-au fost confirmate recent, când una dintre prietenele mele ne-a marturisit, la o întâlnire între fete, ca a fost ceruta în casatorie de iubitul ei. Sunt împreuna de suficient timp, încât sa poata spune ca se cunosc destul de bine si ca stiu ce îsi doresc de la relatia lor sau, cel putin, asa am crezut pâna acum. La fel au crezut si ei. Nu îmi amintesc sa fi existat vreodata între ei tensiuni care sa nu fi fost depasite sau probleme grave, care sa le zdruncine iubirea. Sunt, as putea spune, un cuplu normal.

Pregatirile psihologice pentru nunta au început cu câteva luni în urma, de când, mai în gluma, mai în serios, îi tot tachinam pe prietenii nostri cu ideea mariajului. Nu credeam însa ca lucrurile vor avansa într-un sens pe care noi nici nu ni l-am imaginat vreodata. Nu stiu exact în ce context a luat nastere în cele din urma întrebarea, însa stiu ca prietena mea a raspuns hotarâta „NU”, la cererea în casatorie. Am fost contrariata, initial. Cum e posibil? Ea, care este o romantica incurabila, ea care îsi doreste trei copii si o casa cu balcon si veranda, undeva departe de lume... Ea tocmai a refuzat o cerere în casatorie, pe care omul de care s-a îndragostit cu câtiva ani în urma i-a adresat-o din tot sufletul, cu toata sinceritatea. Cum e posibil? Celelalte prietene si-au exprimat nedumerirea si indignarea tacita fata de un gest care pare sa nu aiba nicio logica. Eu am pastrat pentru mine meditatiile, am preferat sa o privesc doar, usor nedumerita, si sa încerc sa deslusesc în privirea ei ceva mai mult decât cuvintele pe care se simtea ca le rosteste cu amaraciune. Nu a fost nevoie sa analizez prea mult. Ne-a marturisit ca asa a simtit în momentul acela, ca daca ar fi raspuns „DA”, s-ar fi mintit pe ea însasi si pe omul pe care îl iubeste atât de mult. Desi era înca bulversata de propriul act, stia foarte bine ca acesta nu fusese decât o expresie a nevoii sale interioare de libertate. Pentru o clipa, în momentul în care el a rostit întrebarea magica, i-au fluturat prin minte imagini dintr-un clip vechi, al unei melodii cântate de Cohen... Dance Me to the End of Love... A simtit ca lumea ei se sfârseste odata cu întrebarea aceasta magica si ca, practic este unul dintre putinele momente când oamenii au ceva de spus în fata destinului. Nu era chiar asa, pentru ca destinul îi controla, oricum, alegerea... însa i-a placut, pentru o clipa, sa fie arhitectul propriului univers interior.

Am încercat sa nu o judec pe prietena mea, asa cum, desigur, au facut-o imediat altii. Si m-am felicitat ca nu am facut asta atunci când, cu câteva zile mai târziu, i-am vazut împreuna pe ea si pe iubitul ei. Era ca si cum nimic nu se întâmplase. De fapt, era ca la început... când „DA” si „NU” erau doar simple cuvinte, într-un dictionar din care ei furasera doar un singur cuvânt, care le era suficient – „iubire”.