Problema constă în faptul că bărbaţii se simt mereu ameninţaţi, că se află mai tot timpul pe poziţie, gata să se apere de o avalanşă de reproşuri care stă gata să se reverse pe buzele delicate ale iubitei. Preferă aşadar, în loc să asculte şi să înveţe câte ceva din toate astea, să închidă gura cu o replică de genul „Nu mai suport, cât o să mă mai tot cicăleşti?... iar începi cu teoriile tale interminabile... iar aceeaşi placă... etc, etc, etc”

Şi noi ne-am plictisit de aceeaşi placă, dar ce să facem dacă auziţi fără să ascultaţi? Aici am să răspund tot eu cu o regulă de psihoterapie care spune că dacă o strategie nu produce efectul dorit este nevoie să apelezi la o altă strategie.

Însă cum să faci să te faci auzit fără să deschizi gura? O soluţie ar fi scrisoarea, SMS-ul, semnalele cu fum, desenele. Atunci poate mesajul nostru ar ajunge unde trebuie fără să fim acuzate că vorbim prea mult. Însă nimeni nu ne garantează că, aplicând o altă strategie, nu vom fi acuzate ulterior că scriem prea mult sau desenăm prea mult sau... „iar mă ataci cu semnalele acelea cu fum din care oricum nu înţeleg nimic?”.

Paradoxul apare atunci când tragem aer în piept si decidem să nu mai spunem nimic. Atunci să vezi noian de întrebări şi lamentări: Da ce ai? De ce nu spui nimic? Gata, acum faci pe ofensata!

Ceea ce înseamnă că nu e bună nici extrema cealaltă. Când vorbeam era prea mult, când tăcem e prea puţin. În concluzie, trebuie să încercăm să găsim acea cantitate optimă de vorbe pe care să o aplicăm pentru o comunicare eficientă. Oare?

Părerea mea este că bărbaţii ar putea asculta la nesfârşit cum le spunem cât sunt de buni, de frumoşi, de virili, de deştepţi, de stilaţi, de manieraţi, de sexy, de eficienţi, etc. Cum schimbi registrul şi spui doar „mă enervezi” aceste două cuvinte constituie deja o cantitate insuportabilă.