Cred ca macar odata in viata orice femeie si-a dorit sa fie protagonista unui film de dragoste. Poate bunicile noastre se vedeau in rol de Scarlet O’Hara, iar mamele de Pretty Woman. Dar oare la ce fel de romante viseaza femeile din zilele noastre? Intr-o lume dominata de crize economice si liberalism sub toate formele, mai putem oare visa la a fi desprinsi din povesti inchipuite si mai suntem oare in stare sa credem in happy-end?

M-am trezit punandu-mi aceste intrebari cu o ocazie de-a dreptul obisnuita – nunta celei mai bune prietene.

Se cunosc de mai bine de opt ani, de pe vremea cand ea cauta absolutul si el ii cumpara trandafiri. Eu jucam ca intodeauna rolul de confidenta si pe alocuri moralizatoare prietena, incercand sa ii explic ei, fiinta rebela, ca sansele la dragoste adevarata vin prea rar pentru a le rata. De partea cealalta el, mereu nestiind cum se face, se straduia din rasputeri sa-i fie pe plac. Erau de multe ori ca doua personaje ce se ciocneau pe o scena imaginara, si daca aveai ragazul sa-i privesti de la distanta ai fi crezut ca nu vor face un cuplu prea reusit.

Ca in orice scenariu insa, la momentul potrivit, actiunea s-a modificat. Au devenit asa cum nu te-ai fi asteptat si incet, incet au ales sa formeze un cuplu mai solid decat multe altele.

Imi amintesc insa cu stupoare momentul in care a cerut-o de sotie. El, cu afaceri printr-o zona, ea la serviciu, la telefon, cu o simpla intrebare care isi avea deja raspunsul mult inainte de fi fost rostit. Convins de o invoiala convenabila, ca la romani asa se face, el a facut marele pas. Ea, nici pe departe surprinsa, insa avand in minte mult prea moderna frica de partriarhat, s-a lasat totusi convinsa.

Si iata-i acum, dupa mai bine de un an de la nastrusnica intamplare, acolo, imbracati in alb si negru. Ciudat insa, ca mai toate finalurile fericite, m-a curpins un fior cald de indata ce i-am vazut. Ne cunoastem parca de o viata, dar felul in care am reusit sa le impartasesc bucuria a fost de data asta unic.

foto Northfoto