În ultima vreme ma confrunt din ce în ce mai des cu probleme de constiinta – greseli trecute sau prezente care îmi apasa sufletul ma fac sa ma întreb ce vreau de fapt de la destinul acesta pe care îl hartuiesc în fiecare zi cu imprevizibilitatea mea. Si, ca de obicei, ma simt neputincioasa în fata propriei persoane. Am mereu nevoie de confirmari, de sfaturi pe care sa nu le respect, de oameni care sa asculte fara sa judece.

Mi-am sunat un vechi prieten, singurul care ar putea întelege într-un fel totul. A raspuns greu, dupa zile lungi în care as fi dat orice sa nu mai aud vocea mecanica a robotului care ma anunta ca „abonatul are telefonul închis sau nu este în aria de acoperire a retelei”. Important e ca, în cele din urma, am dat de el. Am vorbit despre lucruri banale, asa cum, de altfel, facem tot timpul... Lucruri simple, în care încercam sa ne regasim fiecare altfel, dar în prezenta, fie ea si virtuala, a celuilalt. E ca si cum atunci când ne ratacim în propriile destine avem nevoie de o calauza care sa ne readuca pe linia de plutire. De data asta a fost rândul lui... sa fie calauza.

Îi trimisesem în zilele în care încercam cu disperare sa dau de el un mesaj în care îl rugam sa îmi spuna ceva, orice, care sa ma faca sa ies cumva din propria-mi constiinta într-un mod constructiv. Nu raspunsese înca... Mi-a spus ca poate ar trebui sa vad... un film. Desigur, ce altceva putea sa îmi spuna. El e, de fapt, sursa mea inepuizabila de filme bune, asa cum s-a autointitulat cândva. M-a avertizat ca s-ar putea sa mi se para banal...

Încercasem solutia cu filmul si în trecut. Efectele sunt întotdeauna temporare. De data asta chiar nu aveam chef de niciun film, dar... am cedat ispitei. Am cautat, am gasit si am vazut în obscuritatea dormitorului meu un film tipic, cu o poveste care devine tragica pentru ca el este bolnav... Eternul love story , reluat în zeci de scenarii, unele mai proaste, altele mai reusite. Si acesta e unul dintre ele. Totusi (pentru a câta oara oare?), mi-a reamintit ca în viata lucrurile trebuie luate ca atare, traite intens, fara prea multi „de ce?” si fara încercari inutile de a proiecta totul în viitor.

Brusc, m-am linistit. M-am regasit pe mine... Nu stiu daca din cauza ca am vazut un film sau din cauza ca am auzit o voce calda, care stiu ca poate oricând sa taca doar pentru a ma asculta. E bizar, dar filmele sunt uneori exact ca-n viata...

foto © Northfoto