Am avut întotdeauna sentimentul ca începutul unei relatii, fie ea si o relatie imposibila, care ulterior nu se transforma decât într-o lunga tristete amara pe care o resimti ori de câte ori te uiti în urma, are în el ceva inexplicabil, un fel de atractie careia e greu sa îi rezisti. Din cauza asta mi s-a reprosat de multe ori ca sunt o fiinta dependenta de îndragostire si nu de iubire.

De cele mai multe ori sentimentele se nasc în timp sau, în orice caz, se slefuiesc asemenea pietrelor pretioase pâna ajung sa capete acea stralucire magica pe care nimeni nu o mai poate sterge. Ceea ce este la început e un fel de efect exploziv al unei chimii bizare care se pune în functiune în momentul aleatoriu ales de destin pentru a ne scoate în cale fiinta potrivita. Flirtul nu este, în fond, altceva decât preludiul unei mari iubiri sau al unui mare esec. E placerea aceea inexplicabila pe care o simti comunicând din priviri cu celalalt fara ca macar sa îl cunosti sau fara sa banuiesti ce ar putea urma. De fapt, urmarile nu fac parte niciodata din recuzita initiala a unui flirt.

Pentru unii termenul a capatat conotatii negative. „A flirta” a devenit un fel de sinonim absurd pentru „a agata” sau a atenta la intimitatea cuiva. Mie îmi place sa cred ca flirtul e o forma primara de exprimare a pasiunii ascunse care se poate naste în adâncurile oricarei fiinte. Probabil ca definitia pe care mi-am creat-o, daca exista cu adevarat asa ceva, este legata de o seara miraculoasa, în care am petrecut ore în sir cu câtiva prieteni schimbând priviri si cuvinte de care îmi mai amintesc vag cu o fiinta în care ulterior aveam sa descopar o mare iubire. Îmi amintesc si acum glumitele nevinovate, gesturile copilaresti, o mâna trecuta fugar prin par, o inima cu aripi postata pe un ecran de telefon mobil. Secunde care pentru ceilalti, care se aflau în jurul nostru, la aceeasi masa, într-o cafenea uitata de lume, nu reprezentau altceva decât o infinita parte dintr-un timp care se scurgea prea repede. Totul a început cu un simplu flirt care s-a transformat într-un bulgare de zapada, rostogolindu-se într-un amestec de inocenta si complicitate voita.

Dincolo de iubirea mea prezenta, a carei origine se pierde într-un timp pe care îl simt parca tot mai departe cu fiecare primavara care vine sa îmi împrospateze amintirile, m-am întrebat întotdeauna de ce oamenii sunt tentati sa flirteze... chiar si atunci când sunt implicati într-o poveste de iubire. Cândva, un astfel de flirt m-a adus pe marginea prapastiei pentru ca m-a facut sa realizez ca omul care se afla atunci în viata mea fusese doar o iluzie. Un simplu flirt, cu altcineva, m-a pus pe gânduri atunci si m-a facut sa iau decizii pe care ar fi trebuit sa le fi luat, poate, cu mult timp înainte. Altadata însa, un alt flirt m-a purtat pe o alta margine de prapastie de pe care as fi putut sa ma prabusesc în propria-mi nefericire. M-am trezit la timp însa... Si totusi, vad în continuare în jurul meu oameni fericiti, care pretind ca si-au gasit marea iubire si care totusi nu ezita sa flirteze ori de câte ori au ocazia. E ca si cum flirtul ar fi pasul pe care ai voie sa-l faci spre fructul oprit.

În fond, nu e o crima sa privesti sau sa schimbi cuvinte ce par nevinovate. Sau cel putin nu pare sa fie. Este un fel de pasiune bizara care se naste aparent fara motiv si care, daca se sfârseste în momentul în care începe nu are cum sa afecteze sentimentele nimanui. E un fel de pasiune periculoasa, o scânteie care se stinge la fel de usor cum a aparut, dar care, daca atinge, din cauza unei mici erori, ceea ce trebuie, poate provoca explozii nebanuite.