Încerc de multa vreme sa combat cumva insomniile bizare pe care le am fara sa stiu de ce. De fapt, nu sunt insomnii, ci mai degraba evadari nocturne din spatiul propriului subconstient. Ma trezesc uneori noaptea, bântui prin casa în cautarea unui pahar cu apa si nu mai pot sa adorm. Uneori e enervant, dar acum, vara, îmi place sa deschid fereastra larg si sa ascult linistea noptii.

Noaptea trecuta m-a trezit sunetul ploii... Am adormit cu geamul deschis, uitând de cohorta de tântari cu care ma lupt, în ciuda tuturor aparatelor si substantelor. Am cautat instinctiv paharul cu apa; era gol, asa ca a trebuit sa merg în bucatarie. M-am oprit la geam sa ascult ploaia. Mi-am amintit de noptile pustii în care lasam ploaia sa îmi inunde fiinta si sa-mi dilueze suferintele numai de mine întelese. Mi-am amintit de verile în care asteptam ploaia ca pe o binecuvântare pentru sufletul meu prea adâncit în vise, de noptile în care simteam ca ma înalt cu aripi fragile spre un cer pe care nu-l vedeam dar îl simteam undeva departe, ca o pecete a caderii mele viitoare. Ma înaltam, cadeam, ma topeam în clipe de extaz alunecând fara sa stiu spre o disperare trista care avea sa vina negresit.

E atâta liniste lânga mine, încât îmi aud propria respiratie, ca si cum lânga mine ar fi altcineva, o alta Eu care ma priveste cu un zâmbet cald, întiparit pe buze. Îmi vad chipul alunecând pe sticla ferestrei printre stropii minusculi de ploaie si încerc sa disting ochii. Nu reusesc pentru ca e noapte si pentru ca, de fapt, ochii mi se ascund sub suvitele cazute rebel pe frunte. Îmi simt trupul lipit de perete ca pe ceva strain din care ma desprind cu fiecare secunda care trece si care mi se scurge prin vene odata cu stropii de ploaie.

Departe, stelele au început sa piara una câte una, dupa dealul din fata blocului. Odata cu ele au început sa se dizolve, rând pe rând, imaginile difuze din mintea mea. Iubiri trecute, alinari prezente, aripi de înger înfipte prea adânc într-o inima prea mare pentru a putea fi vreodata umpluta cu iubire... O mie de gânduri nocturne de vara mi se amesteca într-un oftat care îsi ia zborul odata cu venirea zorilor. „Iar dormi cu fata lipita de stele...?” M-a cuprins usor si m-a tinut asa minute în sir, cu capul pe pieptul lui, ca si cum era singurul mod de a ma face sa dorm. Am atipit din nou, spre dimineata, plutind printre gândurile nocturne transformate în mângâieri matinale.

foto © Northfoto