Este fascinant pentru mine faptul că, într-o lume în care bunul simţ nu mai este considerat tocmai o virtute ci mai degrabă un semn de slăbiciune, se doreşte ca etichetele folosite pentru a denumi anumite categorii şi grupuri umane să fie cât mai puţin ofensatoare. Un exemplu în acest sens îl poate constitui tulburarea tempo-cognitivă pe care cercetătorii americani au inclus-o printre cele mai cunoscute tulburări mentale şi de comportament şi care se referă la acele persoane care pot fi caracterizate prin pasivitate, melancolie, lentoare. Şi nu, nu avem voie să îi numim pe aceşti indivizi leneşi deoarece este vorba despre două lucruri complet diferite.

În regulă, atunci să vorbim despre „tulburarea” numită tempo-cognitivă. În afară de simptomele enumerate mai sus, mare lucru nu ar mai fi de spus. Probabil că dacă observam în jurul nostru, sau chiar la noi înşine, manifestări precum: statul în pat până pe la prânz fără ca acest gest să fie determinat de vreo boală sau de oboseală în exces, amânarea permanentă a treburilor, căscatul cronic, mormanul de vase adunat în chiuvetă, păstrarea pijamalei ca vestimentaţie pentru toată ziua, evitarea duşului, plictiseala, lipsa de chef şi multe altele din aceeaşi gamă, trebuie să ştim că acestea sunt semne clare ale tulburării tempo-cognitive.

Ce e de făcut? Nu există deocamdată un tratament medicamentos pentru aşa ceva şi nici medici specializaţi pe o astfel de boală atât de gravă. Însă, dacă numărul cazurilor se va înmulţi – lucru foarte posibil – cu siguranţă vor apărea adevărate centre de recuperare pentru persoanele afectate de tulburarea în discuţie. Dar nu, nu este vorba despre lene, aşa că nu vă speriaţi.