Sunt zile în care simt ca nimic din ceea ce fac nu ma mai poate mentine pe linia de plutire a unei lumi careia simt, din ce în ce mai des în ultima vreme, ca nu îi apartin. Zile lungi, pe care le vreau mai repede sfârsite în somn si pe care mi le umplu haotic cu toate trairile posibile, doar ca sa treaca mai repede.

Cursa contra cronometru pe care o fac în fiecare zi ca sa înving timpul ma epuizeaza uneori. Simt ca oricât de mult m-as stradui nimic nu este cum ar trebui sa fie în viata asta mea, care se scurge rapid si pe care uneori o simt tot mai mult alunecând pe lânga mine. Alerg mereu dupa iluzii pe care le transform fortat în realitati care sunt numai ale mele pentru câteva ore, zile, saptamâni, pentru ca apoi sa ma prabusesc deodata în realitatea cealalta, adevarata, si sa o iau de la capat. Goana dupa iluzii... Nevoie acuta de fericire... Singuratate suprema... senzatii dispersate într-un suflet prin care viata trece haotic, fara sa se opreasca o clipa în loc. E ca si cum propriul trup e o clepsidra care se rostogoleste neîncetat, zbuciumând nisipul care se toceste în fiecare zi de peretii opaci ai sufletului.

Zilele trecute am ajuns la limita disperarii. Dupa trei saptamâni lipsite de reguli, de principii, de orice logica a umanului, am ajuns la concluzia ca nu fac altceva decât ceea ce am facut toata viata – sa alerg în nestire dupa ceva care nu are nume. Poate iubire... dar iubirea am cunoscut-o în atâtea forme si sub atâtea nume, încât nici nu mai stiu daca asta caut. Sau, poate ca tocmai de asta am pierdut esenta lucrurilor. Pentru ca traiesc prea mult, în prea putin timp, fara urma de remuscare. Încerc uneori sa ma privesc în oglinda, o oglinda imaginara în care nu vad nimic altceva decât propria-mi fiinta. De ceva timp, mi-e frica sa mai fac asta. Mi-e frica de sufletul gol pe care-l voi vedea, de trupul în care stau înghesuite haotic milioane de clipe, sute de sentimente. Oare cât poate simti un suflet omenesc?

Uneori simt ca am obosit de atâtea întrebari, de atâtea raspunsuri care nasc alte întrebari. Alerg mereu dupa mine însami, o fiinta uitata, care m-a parasit demult si careia îi este frica sa revina într-un suflet în care haosul bântuie necontenit... De ce sa ma agat?

foto © Northfoto