Întotdeauna am avut sentimentul că într-o relaţie, întâlnirea cu părinţii celuilalt este un moment căruia i se dă o importanţă exagerată, deşi, de cele mai multe ori, părinţii nu au decât misiunea de a accepta lucrurile care se petrec în vieţile copiilor lor. Ideea că alţii, fie ei şi părinţi, vor cu tot dinadinsul să îşi pună amprenta asupra relaţiei dintre doi oameni mi-a provocat mereu o stare de iritare. Asta poate şi din cauza trecutului meu complicat, în care ai mei au ţinut să se amestece constant, până în momentul în care şi-au recunoscut singuri greşelile.

Gândul că într-o zi inevitabilul se va produce şi de data asta, a fost până de curând o sursă continuă de dispute cu iubitul meu. Este inutil să mai precizez că ai lui au o problemă cu relaţia noastră, din cauze pe care doar ei au ajuns să le mai înţeleagă şi pe care orice om normal le-ar fi depăşit în mai puţin de câţiva ani de când a început totul. În ultima vreme am insistat tot mai mult să îi cunosc. Şi asta nu pentru că aş fi simţit cine ştie ce dorinţă ascunsă de a stabili legături de familie siropoase sau de a schimba amabilităţi stupide cu nişte oameni ale căror concepţii m-au scos din minţi la un moment dat, ci pentru simplul fapt că vine un moment în care simţi că trebuie să o faci şi pe asta. Dacă eu am depăşit barierele ridicate cu atâta efort de părinţii iubitului meu în timp, pentru el a fost întotdeauna mai greu să creadă că lucrurile pot să se petreacă firesc. Destinul are însă câteodată grijă ca totul să se întâmple cât se poate de firesc. Zilele trecute ne-am întâlnit întâmplător cu mama iubitului meu într-un supermarket. M-a amuzat teribil reacţia pe care a avut-o iubitul meu – o stângăcie copilărească în a face prezentările, un sentiment de jenă vizibil, pentru simplul fapt că inevitabilul se petrecuse fără ca el să poată controla asta, aşa cum face de obicei.

Aseară, am fost invitaţi la cină... de mama iubitului meu. Sunt convinsă că el ar fi dat orice să refuz, însă n-a avut încotro pentru că am acceptat fără să comentez nimic. Înainte să ajungem, îi simţeam nervozitatea, în gesturi mărunte care îl trădează de fiecare dată când nu se simte confortabil. Totul a decurs conform unui scenariu clasic – amabilităţi gratuite, cuvinte puţine, sunete de tacâmuri, zâmbete mai mult sau mai puţin artificiale. Am stat atât cât a trebuit ca să nu se simtă nimeni în plus. Am avut tot timpul sentimentul că ea vroia cu orice preţ să îşi confirme ceva şi că nu găsea, surprinzător, acel ceva care să îi dea satisfacţia că a avut dreptate în toţi aceşti ani. Dincolo de aparenţa rigidă, i-am văzut în ochi o licărire – speranţă, vinovăţie, nedumerire, frustrare sau poate toate la un loc. Cert este că ne-am despărţit cu zâmbetul pe buze şi că fiecare dintre noi şi-a dat seama că niciuna nu este duşmanul de moarte al celeilalte. Unde a fost, în tot acest scenariu, iubitul meu? Lângă mine, ţinându-mă strâns de mână şi susţinându-mi din priviri fiecare replică rostită cât se poate de natural.

Seara, târziu, ne-am amuzat de întâlnirea pe care eu una o aşteptasem atât de mult. Ne-a cuprins pe amândoi o relaxare plăcută în care se amestecă deopotrivă bucuria că am scăpat de o povară care s-a dovedit a fi artificială şi gândul că am depăşit împreună un alt obstacol care, cel puţin în mintea iubitului meu, era de netrecut – rigiditatea mamei lui.

foto © Northfoto