E o tragedie sa nu fii iubit... Desi, o buna prietena îmi spunea mereu ca fiecare om este iubit de cineva si ca nu trebuie decât sa îl gaseasca pe acel cineva. E o tragedie sa vrei sa iubesti si sa nu poti sau sa nu stii... Se spune ca iubirea nu se învata si ca te nasti pur si simplu cu o capacitate de a dezvolta sentimentul. Depinde de fiecare om sa îsi poarte iubirea pe culmile extazului sau ale agoniei. Poate ca fac parte dintr-o multime mica de fiinte care nu stiu cum sa-si dezvolte aceasta capacitate. Sau poate ca uneori ma straduiesc prea mult sa înteleg pentru a mai putea simti. Nu mai stiu nici eu.

Zilele trecute am simtit însa mai mult decât oricând incapacitatea mea de a iubi. Nu stiu daca are legatura cu egoismul meu înnascut sau e doar efectul suferintelor acumulate peste ani, dar îmi simt sufletul tot mai gol, în fiecare zi. Ma trezesc dimineata cu sentimentul ca traiesc o noua zi în care nu mai stiu cine sunt, apoi, întreaga zi, ma chinui în zadar sa regasesc urme din mine, cea care stia cândva sa simta. Pe iubitul meu au ajuns sa îl sperie starile mele de nostalgie. Îl vad cum se chinuie sa înteleaga, uneori ma revolta ca nu poate sa patrunda în mintea mea, în sufletul meu, alteori ramân indiferenta, cu riscul de a-l îndeparta si mai mult.

Caut mereu refugii, în lucruri inutile pe care le fac. De cele mai multe ori ma agat de trecut, un trecut pe care nici eu nu stiu daca vreau sa îl uit sau sa îl resuscitez într-un prezent continuu. Totul este fara sens sau asa mi se pare acum. Pretind dovezi de iubire când, de fapt, eu însami nu le ofer niciodata. Vreau sa mi se deseneze lucruri evidente, când, de fapt, eu nu sunt macar în stare sa descifrez propria-mi lume. Nimic nu s-a schimbat, totul e asa cum era cândva, numai ca eu vad lucrurile mereu altfel. Întotdeauna am fost asa. Si partea trista este ca întotdeauna le vad întâi cum nu sunt si sfârsesc prin a vedea realitatea monotona din lucrurile care mi se pareau fascinante în trecut. E ca si cum epuizez fiecare clipa de tot ceea ce ar putea stârni vreo reactie sentimentala, pentru ca apoi sa încerc în zadar sa mai simt ceva.

Aseara ne-am plimbat mult prin parc. Ma încapatânez sa afirm în continuare ca nimic nu mai e la fel, desi iubitul meu îmi repeta contrariul. Singura care s-a schimbat sunt, de fapt, eu. E ca si cum am uitat sa ma bucur de lucrurile simple, de lucrurile mari, de toate la un loc. Ma îngrozeste gândul ca poate am uitat sa mai iubesc. Dar, am stiut oare vreodata?

foto © Northfoto