M-am intrebat adesea daca iubirea poate fi refacuta din cenusa proprie si daca doi oameni care s-au iubit candva pot sa-si refaca relatia dupa ce vor fi distrus-o. N-am inteles o vreme nici pe aceia care alegeau sa ramana buni prieteni, cu toate ca o vreme fusesera ceva mai mult de atat. Si totusi, exista cupluri care “supravietuiesc” unei despartiri temporare, continuandu-si povestea ca si cum nimic si nimeni nu le-ar fi perturbat-o, la fel de bine cum sunt si aceia care aleg sa uite chiar si de un simplu salut.

Mai ciudate sunt insa acele situatii in care soarta sau cine stie ce altceva te aduce mereu in calea celui ce ti-a fost odata aproape si nestiind cum sa reactionezi, te trezesti infiripand conversatii ciudate, la limita dintre flirt si amicitie, dinolo de bariere demult depasite si totusi cu sfiala faptului ca povestea voastra e una “de mult apusa”. Il intrebi ce mai face, afli ca e fericit, sau cel putin asta spune, te intreaba ce mai faci, ii spui ca esti fericita, chiar daca nici tu nu stii prea bine. Peteceti jumatate de ora la o cafea sub o terasa si va spuneti diverse. Discutati despre serviciu si politica, despre carti si prieteni comuni pana cand se lasa o tacere ciudata, pret de cateva secunde, in care poti spune cu certitudine ca mintea nu va mai e acolo. Fiecare si-ar dori sa spuna ceva, fiecare are cu siguranta ceva de spus, si cu toate acestea nici un cuvant din cele ce ar trebui spuse nu se aud. Zambiti cu tristete si cu nostalgia unei iubiri ce a fost, dincolo de toate, o simpla poveste ce va disparea ca si ultima picatura de cafea pe care o sorbi in graba. 

O clipa iti trece prin minte gandul ca poate povestea nu s-a terminat inca, si te lasi purtata in visul de a fi inca in bratele lui, de a-i simti inca inima batand. El te priveste si viseaza la randu-i la vremea cand cuvintele nu erau de-ajuns pentru a-ti spune totul.

Visarea se rupe brusc cu un banal “iti amintesti?” si stii ca totul nu de fapt nimic mai mult de-atat – o amintire.

Tocmai de aceea poate astfel de intalniri ciudate se termina intodeauna asa cum s-au iscat…fara macar a spune la revedere, caci nu mai stii cand ea va fi, fara a schimba numere de telefon sau adrese de e-mail. Ajungi tot astfel sa crezi ca iubirea nu poate fi readusa la viata.

Putini sunt aceia care se reintorc in brate cunoscute fara vreo urma de regret. Si mai putine cuplurile ce pot spune cu certitudine ca nu mai au nimic de impartit. Orice iubire isi pune intr-un fel sau altul amprenta pe fiinta noastra, dar a lasa-o sa revina anacronic in existenta noastra, a trai cu eterna umbra a amintirii e poate ceea ce ar trebui sa ne sperie de fiecare data cand suntem tentati sa cedam primului dor.

foto Northfoto