Cândva i-am împărtăşit unui vechi prieten, credinţa mea că iubirea este eternă, în forme unice, pe care fiecare dintre noi le ascunde, inconştient, în suflet. A zâmbit atunci neîncrezător, fără să mă contrazică în totalitate. Am ştiut însă întotdeauna că pentru el eternitatea iubirii este o simplă iluzie bună de amăgit suflete visătoare cum numai eu pot să am.

Într-una din zilele trecute l-am revăzut întâmplător în cafeneaua în care petreceam cândva ceasuri întregi vorbind despre nimicuri plăcute cu care ne hrăneam existenţa în speranţa că iubirea nu îl va ocoli pe niciunul dintre noi. A fost de ajuns să ni se întâlnească privirile înstrăinate de timp şi de întâmplări bizare care ne-au forţat să transformăm prietenia noastră ciudată într-o amintire ascunsă bine în suflet, ca să ştim că va urma o noapte plină de cuvinte, „ca pe vremuri”, cum îi place lui să spună. Nu se schimbase deloc. Aceeaşi privire verde, stranie, dincolo de care nu am reuşit niciodată să pătrund, de teama că aş fi putut descoperi ceva care să mă zguduie... Acelaşi zâmbet ambiguu, în care se ascund deopotrivă tristeţe, nostalgie şi bucuria de a trăi clipa... Aceeaşi mână caldă, care mi-a alunecat cândva, întâmplător, în propria-mi mână, transformând aşteptarea în suferinţă... Poate doar, mai trist ca de obicei...

Mi-a mărturisit că e confuz, de câtva timp, în toate privinţele. Ştiam că „toate privinţele”, în cazul lui, înseamnă, clar, probleme sentimentale. El, care îşi mângâie de când îl ştiu orgoliul masculin cu un renume de donjuan misterios, a căzut în capcana unei relaţii stabile, din care se chinuie să iasă. „Un an şi patru luni... îţi dai seama?”. Mi-a spus-o ca şi cum ar fi vorbit despre o veşnicie. Nu a înţeles zâmbetul meu ironic, decât atunci când l-am întrebat, aproape retoric – „Ai început cumva să crezi în eternitatea iubirii, între timp?” Nu, nu începuse să creadă în eternitatea iubirii şi nici nu i se întâmplase cine ştie ce miracol. Numai că în numeroasele lui peripluri sentimentale întâlnise o fiinţă extrem de sensibilă, care l-a fascinat, aşa cum, de altfel, l-au fascinat zeci de femei. Totul s-a consumat rapid, din punctul lui de vedere – cuvinte combinate ingenios cu priviri răzleţe, măşti purtate abil, clipe de sinceritate ascunse bine într-o încordare voită, prelungită artificial într-o relaţie din care nu ştia că nu va mai putea ieşi atât de uşor cum o făcuse înainte. Continuă şi acum, după mai bine de un an, să se complacă în ea, pentru că nu se poate desprinde, de teamă că ar putea să facă prea mult rău. Nu am reuşit să-l înţeleg...

Prietenul meu este genul de om care trăieşte iubirea în moduri bizare, cu intensitate maximă, urmată de prăbuşiri inevitabile. De fiecare dată el este cel care rezistă, împrăştiind în jurul lui suferinţă pe care o împărtăşeşte tacit cu „victimele” sale mai mult sau mai puţin inocente. Mărturisirile pe care mi le-a făcut au născut în mine o revoltă cumplită. Îl uram mai mult decât în vara aceea, în care m-a făcut să simt cum se prăbuşeşte universul... „Cum poţi să stai lângă o fiinţă pe care n-o iubeşti, făcând-o să creadă contrariul?” – m-am trezit că îl întreb, cu o ură care nu are neapărat legătură cu faptul că el e bărbat şi eu sunt femeie. Nu a ştiut ce să-mi răspundă, mi-a spus doar că iubirea aceea a existat, dar că murise cu un an în urmă, la fel ca alte iubiri trecute şi că se simte vinovat că nu poate să recunoască asta faţă de cine trebuie.

Timp de câteva zile l-am judecat aspru, în minte, pe vechiul meu prieten. Mi-am amintit însă că mie însămi, mi-a trebuit cândva mult timp ca să recunosc că una dintre marile mele iubiri trecute murise, fără şanse de resuscitare. Uneori, destinul ne joacă astfel de feste – ne lasă să luptăm cu eternitatea iubirii, chiar dacă ştim că ea a murit, cândva, demult.

foto © Northfoto