În fiecare an astept Craciunul cu sufletul la gura, ca un copil neastâmparat caruia îi licaresc în ochi luminitele bradului abia împodobit. Nu stiu de ce, dar de fiecare data simt aceeasi bucurie pe care o simteam atunci când eram copil si ma furisam seara sub brad ca sa îl surprind pe Mosul punând cadourile. E ca si cum în fiecare an retraiesc aceleasi clipe magice într-o alta forma.

De ceva timp, bucuria Craciunului începe, în fiecare an, mai devreme cam cu doua saptamâni pentru ca orasul e cuprins de forfota pregatirilor. Chiar daca eu si iubitul meu împodobim bradul în seara de Ajun, timp de aproape o luna savurez agitatia care îmbraca vitrinele si bulevardele în haine de sarbatoare. Anul acesta însa privelistea e parca mai mohorâta, desi peste tot au început sa atârne în ferestre globuri multicolore si ghirlande sclipitoare. Lipseste zapada, lipseste gerul care sa îti taie rasuflarea; lipseste ceva din magia de care ma lasam cuprinsa de fiecare data la începutul lui decembrie. Dupa o toamna lunga, ale carei tristeti le-am lasat sa ma bântuie în voie, tresaririle iernii se lasa înca asteptate.

Iubitul meu se amuza pe seama pesimismului de care sufar de când a început, cel putin teoretic, iarna. Îl amuza nevoia mea neînteleasa de a simti zapada sub talpi si ma necajeste cu mici ironii pentru a-mi distrage atentia. De câteva zile astept sa se aprinda luminitele în oras. Anul acesta se pare ca vor fi mult mai multe si mai colorate. Cel putin asa pare la lumina zilei, dupa zelul cu care le monteaza angajatii firmei de iluminat public. Contrar obiceiului, luminitele nu s-au aprins înca. E ca si cum cineva îmi pune la încercare rabdarea. În fiecare seara îl scot din casa pe iubitul meu „ca sa verificam daca vine Craciunul”, cum s-a obisnuit el sa spuna. De fiecare data emotia pe care o am pâna la curba din apropierea centrului orasului, de unde se vede toata piata plina de ornamente, se spulbera într-o clipa de dezamagire – „Înca nu le-au aprins...”

În seara aceasta, dupa o zi cumplita, în care ploaia s-a amestecat cu reprosuri banale legate de incapacitatea mea de a depasi emotional meteorologia capricioasa, am facut pe jos drumul pâna în centru. Iubitul meu s-a dat batut în fata sensibilitatii mele exagerate si m-a anuntat sec ca nu s-au aprins luminitele, prin urmare nu are rost sa mai iesim din casa. Am plecat singura, fara sa îl întreb nimic. Dupa vreun sfert de ora am ajuns în piata luminata doar de felinarele murdare pe sub care se perindau umbrele trecatorilor. M-a cuprins o tristete bizara care nu era neaparat cauzata de lipsa luminitelor, ci mai degraba de ideea ca omul pe care îl iubesc nu este capabil sa înteleaga niste lucruri care mie mi se par infinit de simple. Simteam în suflet un gol pe care nu stiam cum sa îl umplu.

Nu stiu cât timp am stat asa, nemiscata, dar la capatul clipelor interminabile am simtit o rasuflare calda lânga obraz. „Uite... s-au aprins luminitele... pe cer”. Mi-am ridicat privirea spre puzderia de stele de pe cerul incredibil de senin. În mijlocul lor trona o luna imensa, decupata parca anume ca sa fie agatata în vârful unui brad imaginar. În clipa în care am simtit îmbratisarea calda si mi-am coborât privirea înapoi spre pamânt, piata s-a lasat cuprinsa de o mare de lumina multicolora. În sfârsit s-au aprins! „Doamne, cum îti stralucesc ochii! a exclamat iubitul meu care ma privea fascinat.” „M-am molipsit de la luminite...” i-am raspuns într-un târziu, fara sa stiu ca, de fapt, bucuria imensa care ma cuprinsese nu mai avea legatura acum cu asteptarea care durase zile în sir.