Nu există femeie care să nu se entuziasmeze atunci când primeşte flori. De la banalul trandafir, inofensivele frezii până la buchetele amestecate cu mai mult sau mai puţin gust de florărese, orice poate smulge un zâmbet chiar şi celei mai îmbufnate iubite.

N-aş putea spune că am o floare preferată. Îmi plac trandafirii albi pentru că îmi amintesc de vremea când îi primeam furaţi din grădina bunicii. Îmi plac ghioceii pentru că îmi spun că a venit primăvara şi sunt la fel de fragezi precum zâmbetul copiilor care nu înţeleg de ce s-a topit zăpada. În cele din urmă, îmi plac zambilele pentru că îmi amintesc de zilele în care le număram firele în faţa casei, şi îmi murdăream hainele încercând să le simt parfumul.

Iubitul meu nu ştie nimic din toate astea şi crede că florile pur şi simplu trebuie să apară în faţa mea din când în când, pentru a fi răsplătite de o îmbrăţişare şi o bucurie sclipitoare. Ce nu ştie el e şi faptul că îmi aduce mereu flori ce mă fac să visez şi că de fiecare dată sper să mă trezesc mirosind a primăvară, chiar şi atunci când e iarnă.

Dar oare de ce simt bărbaţii nevoia de a ne oferi flori, mai ales acum, când soarele scoate la iveală frumuseţea unei naturi ce reînvie? Nu vreau să cred că o fac dintr-un conformism exacerbat, că e un gest mecanic învăţat la şcoală în vremea în care martie echivala cu luna cadourilor pentru doamna învăţătoare. Prefer să văd în graba cu care orice bărbat cumpără buchete imense de flori simpla dorinţă de a-şi face iubita să râdă.

Mi-ar plăcea să nu existe florării, să ştiu că fiecare floare pe care o primim nu e de fapt aleasă dintr-un raft, ci simţită, adulmecată până când cel ce o alege ştie că una anume are aroma ce îmi va lumina ziua.

Se spune că fiecare floare reprezintă ceva dincolo de ea însăşi, chiar şi culorile sunt de multe ori analizate, astfel încât adesea uităm să ne bucurăm de gestul în sine căutând tot soiul de înţelesuri metafizice ale unei flori albastre, de pildă.

foto © Northfoto