Când vine vara îmi amintesc întotdeauna de vara minunata (asa i-am spus atunci) în care am simtit ca lumea capata deodata sens, prin iubire. Au trecut alte veri si toamne târzii, dar stralucirea i-a ramas intacta. E ca un film vechi pe care l-am trait cândva, demult, si pe care îl revad în fiecare început de iunie, când închid ochii sub razele diminetii.

Anul acesta vara a venit rapid, fara avertismente. M-au coplesit prea multe lucruri pragmatice si fara înteles carora m-am lasat prada necontenit în ultimul an. Mi-am amintit ca a venit vara abia când am simtit sub talpi iarba umeda si mirosul stropilor de ploaie, într-o dupa-amiaza târzie, când nu am mai rezistat programului infernal la care ma supun voluntar de câteva luni. Iubitul meu a venit, fara premeditare, în mijlocul zilei si a hotarât, fara sa ma lase sa spun vreo vorba: „Azi mergem pe deal... doar noi”. Initial am protestat – reactie de om stresat, pentru care cotidianul a devenit un fel de povara permanenta de care nu mai poate scapa. Mi-am lasat instinctul, altul decât cel de autoconservare, sa actioneze.

Când am ajuns în vârf gâfâiam mai tare decât un atlet dupa o cursa de viteza. Era un fel de masura a obisnuintei mele de a nu face miscare. Iubitul meu s-a amuzat teribil de încapatânarea mea de a nu ma opri nicio secunda pâna în vârful dealului. Am stat câteva ore întinsi în iarba, lasând soarele sa ne alunece printre gene si hoinarind cu privirea pe cerul cu nori pufosi, ca de vata. Uitasem cât e de bine în iarba... sa privesc infinitul, fara sa ma gândesc la lucrurile care ma izbesc în fiecare dimineata în timp ce îmi beau cafeaua pe fuga.

Am simtit primii stropi de ploaie ca pe o binecuvântare pentru toate suferintele mele ascunse din ultimul an. I-am lasat sa-mi umple obrajii si sa-mi ascunda lacrimile, care nu stiu daca erau de fericire sau de tristete... Tristetea ca secunde ca acelea sunt tot mai rare, fericirea ca ele exista înca... Ne-am împletit degetele cu firele de iarba si am simtit amândoi ca în clipa aceea recuperam tot ce am pierdut în ultimile veri. Verdele cald din privirea care mi s-a întiparit în suflet se amesteca tacut cu verdele ierbii. Stropi efemeri uneau doua mari verzi pierdute într-un zâmbet pe care nu-l voi uita vreodata. Ne-am sarutat mult acolo în ploaie, asa cum facusem cu ani în urma, când nu stiam ce va urma. De data asta era altfel... stiam ca va veni întotdeauna o alta vara minunata...

foto © Northfoto