Uneori, în după-amiezele din a căror monotonie surdă ies tot mai greu în ultima vreme, gustul cafelei îmi aminteşte de verile de demult în care după-amiezele se prelungeau în nopţi interminabile... Iubiri trecute, transformate în suferinţe inutile mă bântuie din când în când. Nu ştiu sau nu vreau să le alung, pentru că e o nostalgie plăcută, pe care aburul de cafea o transformă în reverie.

În după-amiaza aceea am lăsat amintirile să mă copleşească mai intens decât de obicei. Mi-am amintit că i-am promis cândva că într-o dimineaţă, nu ştiu când, vom bea o cafea împreună... aşa, de dragul trecutului. L-am sunat, cu inima cât un purice, pentru că în sinea mea ştiam că fac o greşeală. Ce sens poate avea o reînviere a trecutului, când ştii că oricum nu provoacă decât durere? Şi totuşi... am sunat. Mi-a răspuns stins, de parcă ceva se întâmplase între timp, de la ultima conversaţie pe care o avuseserăm, cu destul timp în urmă. A acceptat invitaţia la cafea mult prea uşor şi de asta am ştiut că ceva nu e în regulă. Până seara târziu am simţit povara întâlnirii care urma să se petreacă deşi, în fond, nu avea să fie decât o banală conversaţie de câteva ore, cum se întâmplă de fiecare dată între doi foşti prieteni, amici sau...altceva...

Am adormit aşteptând să se facă târziu. Nu băusem de mult timp cafea la miezul nopţii. Aşteptam din clipă în clipă să sune şi să îmi spună că a intervenit ceva. Nu ştiu de ce. Dădeam înapoi, ca de fiecare dată; nimic neobişnuit pentru mine. În cele din urmă a trimis un mesaj în care îmi spunea cât de rău îi pare că nu putem să bem cafeaua nocturnă împreună pentru că intervenise ceva... Nu mai ştiu ce i-am răspuns... Mă împăcasem cu gândul. De fapt, fusese doar o altă victorie temporară a trecutului, oprită la timp de destin. Numai că destinul ne joacă uneori feste şi asta se întâmplă atunci când ne aşteptăm mai puţin. A sunat la miezul nopţii ca să îmi spună că, de fapt, nu intervenise nimic, dar că nu ar fi suportat sentimentul de după. „Ştii, de fiecare dată când ne vedem, rămân cu un gust amar... pentru că nu mai există acel ceva care a fost cândva, demult...” Era pentru prima dată, după ani de zile când îmi vorbea de trecut. De obicei eu eram cea care analiza totul, gândind prea mult şi prea departe în trecut. Am vorbit minute în şir... Era ca şi cum distanţa dintre telefoane şi faptul că nu puteam vedea fiecare privirea celuilalt ne uşura misiunea de a spune lucrurilor pe nume – lucru pe care nu îl făcusem niciodată atât de firesc. M-a bulversat felul în care mi-a mărturisit că s-ar putea să mai simtă ceva şi gândul că ar putea fi din nou acelaşi final absurd, fără început e cel care îi provoacă gustul amar.

N-am reuşit să mai adorm în noaptea aceea. Un timp am avut sentimentul că e un alt joc (e un maestru al măştilor, însă eu sunt, cred, printre puţinele fiinţe faţă de care nu poate să joace fals), însă ceva din vocea tremurată mi s-a întipărit în timpane, făcându-mă să cred că totul e aievea. De fapt, ce sens mai are jocul între noi – doi oameni care măsoară din când în când singurătăţile trecătoare...