Se întâmpla uneori sa traim momente sublime pe care le constientizam exact în clipa magica în care au loc. Dupa aceea, totul dispare, ca prin minune, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Viata ne este luminata brusc de oameni pe care nu i-am întâlnit si nu îi vom mai întâlni, poate, niciodata, dar care ne sunt parca prieteni dintotdeauna.

S-a întâmplat într-o zi mohorâta de toamna, în care ploaia parea sa fie singurul element important – decor si actor... Ma grabeam sa ajung într-o mie de locuri pentru a rezolva treburi cotidiene care se adunasera în ultimele saptamâni. Mi-am amintit ca întârziasem nepermis de mult cu niste carti la biblioteca pe care îmi place sa o vizitez din când în când, ca sa îmi amintesc de vremurile trecute, în care petreceam acolo ore în sir pentru a ma rupe de cotidian. Când am iesit, m-am oprit pentru câteva clipe sa privesc ploaia, care îsi întetise ritmul parca special pentru a ma mai tine câteva clipe în locul acela magic. Mi-am deschis umbrela mea imensa si am ramas neclintita pe treptele vechi, fara sa stiu încotro sa o apuc, fara sa stiu de ce nu pot sa îmi continui pur si simplu ziua agitata pe care o începusem în ciuda ploii necontenite. De acolo, de pe trepte, puteam, în trecut, sa vad un peisaj bizar pentru spatiul urban – o gradina de vara parasita, câteva ziduri învechite de ploi si ninsori, a caror arhitectura înca atrage privirile curiosilor, statui înnegrite de trecerea anilor si, departe de tot, orasul salbatic, învaluit în zgomotul masinilor. Acum, aerul magic a disparut. Gradinii i-au luat locul câteva cladiri moderne, înca neterminate. Abia daca mai pot vedea câtiva copaci, acoperiti de gardurile protectoare ale santierului care a devenit elementul principal al decorului. Am ramas acolo muta, privind ploaia si ceata care se lasa usor peste oras.

A aparut fara sa îmi dau seama, de parca s-ar fi întrupat din stropii de ploaie – o fiinta stranie, cu un chip care îmi parea atât de cunoscut, dar pe care nu îl puteam asocia cu nimic. S-a apropiat de mine, mi-a zâmbit si m-a întrebat daca poate sa stea câteva clipe sub umbrela mea. Mi s-a parut ciudata familiaritatea ei, însa avea o privire atât de senina, încât nimeni nu cred ca ar fi putut refuza o dorinta atât de nevinovata. A început sa însiruie fraze despre vreme, despre ea, despre mine, despre carti. Îi placea sa admire ploaia. „Stii, uneori am sentimentul ca atunci când ploua atât de tare, vremea se revolta în locul meu!” As fi vrut sa o întreb care erau motivele ei de revolta, însa ceva din mine îmi soptea ca nu trebuie sa spun nimic, ca trebuie doar sa o ascult pe femeia aceea care aparuse din senin acolo, pe trepte, ca sa admire ploaia, de sub umbrela mea imensa. Mi-a spus ca îi par cunoscuta. Am zâmbit. Mi-a spus ca îi plac mult cartile, dar ca se mutase de curând într-o alta casa si nu mai venise de ceva vreme la biblioteca veche. Am zâmbit din nou. De fapt, am zâmbit la toate cuvintele ei, rostite atât de natural, de parca ne-am fi cunoscut de o vesnicie. Am ramas apoi câteva minute în sir, privind amândoua ploaia care pentru fiecare dintre noi însemna probabil altceva. Pentru o clipa am simtit ca fiinta aceea cu ochii mari si cârlionti uzi, curgându-i haotic pe umeri este un fel de dublu el meu, venit dintr-o alta lume. Cât timp am tacut amândoua, ploaia a încetat. Ne-am despartit spunându-ne numele (de parca asta ar fi contat pentru vreuna dintre noi) si zâmbind nevinovat, asemeni unor bune prietene care se revazusera dupa mult timp. Avea jumatate din numele meu...

Am lasat-o acolo, pe trepte si am luat-o la fuga printre baltile de pe trotuar, ca sa-mi rezolv în timp util celelalte treburi. Era ca si cum rolurile noastre se inversasera. Mi-a dat parca ceva din energia ei, iar eu i-am lasat o farâma din melancolia care ma cuprinsese când a aparut ea acolo. Mai târziu, când ploaia a reînceput, mi-a revenit în minte conturul clar al chipului ei si felul trist în care mi-a spus ca natura se revolta pentru ea. N-am încercat sa descopar misterul aproprierii dintre noi, însa am realizat ca uneori trec prin viata noastra oameni aparent banali, care ne fac sa privim altfel ploaia – oameni de-o clipa, care vin dintr-un univers paralel, ca sa ne aminteasca de propria noastra fiinta.