Când l-am vazut în dimineata aceea în pragul usii, m-a apucat o dorinta nebuna de a-i spune ca îmi pare rau pentru tot, ca nu am vrut sa fie asa, ca, de fapt, traisem atunci, demult, viata altcuiva, în care el se nimerise sa fie actorul principal. I-am spus doar, din usa liftului, ca as vrea sa vorbim cândva, altfel... despre altceva decât singurul suflet care ne mai leaga, împotriva vointei noastre, poate.

Mi-a raspuns stângaci, nu se astepta probabil ca dupa atâtia ani sa vorbesc altfel decât protocolar si eventual ironic, oricum, rapid, fara amabilitati inutile si sentimentalisme absurde. Culmea este ca în trecut eu eram mereu cea care, dupa ce îl respingeam, reveneam mereu, fara explicatii. De atunci însa nu am mai revenit niciodata, pentru ca nu am simtit nevoia sa o fac. Si nici acum nu simt. Este, probabil, cea mai dureroasa ruptura din viata mea, cu consecinte fatale pe multiple planuri. Desi, sentimental, singurul lucru care m-a durut si ma doare înca, uneori, este faptul ca am distrus, fara motiv, o viata de om. Sau, cel putin asa mi-a spus-o atunci... „Libertatea ta ti-ai construit-o pe o viata sfâsiata si o inima frânta...”. Am regasit recent cuvintele scrise cu durere pe ultima pagina a unei carti uitate cândva în biblioteca. Cred ca, de fapt, acesta a fost si motivul marturisirii mele spontane din fata liftului.

Traim uneori, ani la rând, cu vina de a nu fi spus totul sau cu vina de a fi spus prea mult. Greselile din trecut, altele decât cele pe care le vad cei din jur, ne apasa sufletul tocmai pentru ca ne pasa. Dar, ce folos? Când celalalt a suferit prea mult si a devenit imun la nevoia de a ierta, nimic nu mai este de facut. Cel putin nu în aceasta lume.

L-am sunat imediat dupa ce a coborât cu liftul. Nu stiam ce vroiam sa îi spun. Stiam doar atât – ca vreau sa vorbim, sa ma eliberez într-un fel de ceva care ma chinuie ori de câte ori ma gândesc la ce a fost. A evitat evaziv un raspuns clar, n-a vrut sa îmi promita ca vom vorbi si de asta am stiut ca nu vom vorbi niciodata, cel putin nu în felul acesta premeditat. Am asteptat totusi un semn, împotriva instinctului care îmi spunea ca nu are rost. Într-una din zilele care au urmat l-am sunat din nou, hotarâta sa îl fac sa accepte discutia. S-a ascuns în spatele zidului de aroganta, asa cum face de o viata. Sunt atât de putine momentele în care a fost el, doar el, fara complexe si infatuari fara rost... Nu asta m-a dezarmat însa. Cu ironia lui sunt obisnuita. Si-a exersat-o prea mult asupra celor din jur, cât timp am fost împreuna si aproape ca i-am învatat pe de rost miscarile. „Daca vrei sa vorbim pentru ca simti nevoia sa te împaci cu tine însati, nu are sens.” M-a surprins oarecum replica. A venit ca un cutit înfipt într-o rana inexistenta si m-a dezarmat total. Ce puteam sa inventez? Nimic. Ma cunoaste mai mult decât mi-as fi dorit vreodata. Îl cunosc, la rându-mi, prea bine ca sa îl pot minti intentionat acum.

Am gasit o scuza pentru a închide, nu am stabilit nimic concret, dar... ce sens mai are? Da, în egoismul meu, asta vroiam de fapt – sa ma împac cu mine însami. Act egoist, la fel ca toate celelalte din trecut. Niciunul dintre noi nu s-a schimbat si în asta consta toata tragedia. Poate ca daca am fi facut-o, totul ar fi fost altfel. Dar, din pacate, oamenii nu se schimba niciodata în esenta lor.

foto © Northfoto