Uneori avem nevoie de un tarâm imaginar pe care sa ne ascundem atunci când realitatea ne copleseste. Avem nevoie de o lume ireala în care sa ne proiectam fanteziile cele mai nevinovate pe care copilaria le-a lasat suspendate în unghere de suflet, transformat prea repede în adapost pentru griji si tristeti. Dar câti dintre noi au norocul sa ajunga, maturi fiind, pe un astfel de tarâm ?

Ma numar cred, printre fiintele care nu au încetat niciodata sa viseze la lumi departate, în care fericirea pluteste în aer fara sa fie nevoie sa o cauti. Visele îmi sunt tintuite însa într-un loc bine ascuns, la adapost de realitatea banala de care ma izbesc în fiecare zi. Uneori visez, alteori plâng, de cele mai multe ori detest cum trece timpul mult prea repede pentru a simti toata frumusetea care se ascunde dincolo de mine… de cele mai multe ori sfârsesc, de fapt, prin a ma resemna în fata unui destin pe care nu mai încerc demult sa îl înteleg.

Într-o zi, poarta tarâmului mi s-a deschis pe nebanuite. A ramas asa, deschisa, pentru ceva timp. Nici nu am observat razele puternice care împungeau realitatea de dincolo de ea. Am zarit lumina, abia în clipa în care un strop din ea, mai îndraznet, mi s-a agatat într-o zi de privirea-mi obosita, tinând cu tot dinadinsul sa ma traga înuntru. Am pasit cu totul pe tarâmul fermecat, într-o dupa-amiaza aurie, în care nimic din banalitatea cotidiana nu ma putea opri sa o fac. Nu am ezitat nicio clipa, nu m-am întrebat nicio clipa daca procedez cum trebuie. Atunci când actionam instinctual ni se pare ca nimic nu ne poate opri, nici macar din visare. Tarâmul era gol – un fel de imensitate alba, linistitoare, în care orice gând atasat de realitate avea sanse minime de supravietuire.

Am auzit deodata o voce, ca un ecou, o voce care îmi spunea ca ma astepta de mult timp si care se arata surprinsa de naturaletea cu care pasisem pragul... Am zâmbit. M-am asezat pe un fotoliu imaginar, din nuiele, fara sa simt când niste sipiridusi mi-au pus pe crestet o coronita din boabe de roua. Tarâmul parea sa fie populat de o sumedenie de personaje de basm, pe care le stiam din copilarie, dar pe care le dadusem uitarii pentru o vreme, pentru ca dincolo, în realitate, sunt adesea prea ocupata cu adevarurile esentiale ca sa mai cred în basme. Am ramas asa acolo, pentru o vreme – cufundata în fotoliul acela de nuiele, care nu era deloc confortabil, de altfel, dar care îmi amintea de veranda bunicilor. Am adormit, m-am trezit din nou, am visat... sau nu. Nu mai stiu. Stiu doar ca am vorbit mult, tare mult, despre mine. Nu stiu cui i-am vorbit, dar stiu ca o voce mi-a calauzit în premanenta gândurile. Si, oricât am încercat sa înteleg de unde vine, nu am reusit.

La un moment dat, am pasit dincolo, în realitate. Lumina alba a ramas undeva, departe, prea departe ca sa îi mai pot simti caldura. Ma întreb cum de am putut sa ma îndepartez atât de repede. Si ce era, în fond, tarâmul acela iluzoriu, topit în lumina ireala si încalzit de glasuri tremurate. Nu stiu. Îmi amintesc doar ca fotoliul meu de nuiele era înconjurat de licurici si spiridusi care se straduiau sa îsi îndeplineasca o misiune secreta pe care cineva o supraveghea cu atentie. Dar vocea? A cui era vocea aceea puternica si blânda în acelasi timp? Sa fi fost eu însami sau ecoul­? Nu cred... A fost poate doar o parere, o reactie extrema a imaginatiei, care îmi joaca feste uneori, când realitatea ma copleseste. Sau poate... e doar o alta realitate, cu alti oameni si alte prejudecati si alte limite, pe care eu ma încapatânez sa le transform în granite imaginare ale unei lumi nebanuite... Nu. E doar o poveste cu spiridusi si licurici, ascunsa subtil printre farâme de realitate. Chiar acum îmi dau seama ca privirea îmi sclipeste din nou. Cât de mica e lumea!