Se spune că prima iubire nu se uită niciodată. Nu cred să existe cineva care să contrazică un lucru atât de firesc, născut din experienţa colectivă a omenirii. Puţini dintre noi se întreabă însă care sunt motivele pentru care prima iubire devine una dintre amintirile cele mai rezistente în timp. Există, evident, cauze psihologice pe care un specialist le poate argumenta. Nu cred însă că atunci când ne gândim la prima iubire, facem imediat o analiză psihologică a poveştii care ne-a marcat trecutul...

Pentru mine, prima iubire a însemnat ceva mai mult decât frumuseţea unei istorii adolescentine. De fapt, când mă gândesc la o primă iubire din trecutul meu tumultos, mi-e greu să aleg una dintre ele. Şi asta nu pentru că au fost multe şi lipsite de importanţă, ci tocmai pentru că fiecare poveste de iubire a avut în ea ceva unic, pe care nu îl mai trăisem până atunci. Altfel spus, în fiecare iubire a existat ceva ce s-a întâmplat pentru prima dată. Totuşi, când va veni o vreme în care va trebui să povestesc nepoţilor despre prima mea iubire, cu siguranţă mă voi gândi instinctual la una singură – iubirea aceea adolescentină, amestec de inocenţă şi de curiozitate, iubirea aceea care mi-a dat pentru câteva luni sentimentul că nicio altă iubire nu va fi vreodată mai puternică. Este suficient să închid ochii ca să retrăiesc totul – priviri ştrengare cu subânţelesuri copilăreşti, primul sărut sub fulgi moi de decembrie, după-amieze prelungite în apusuri pictate perfect pe pânza cerului, scrisori parfumate, dorinţe al căror nume nu îl ştiam încă... Totul e ca un vis îndepărtat pe care l-am visat cândva şi pe care l-am transformat în ceva căruia nu vreau să-i spun amintire, de teamă să nu îl rătăcesc printre alte amintiri înghesuite în suflet.

Poate că pentru unii oameni, mai norocoşi, prima iubire înseamnă, de fapt iubirea eternă... singura iubire. Mi-e greu totuşi să cred că există fiinţe care au iubit o singură dată în viaţă. Prima mea iubire a însemnat însă şi altceva, dincolo de perfecţiunea unei vârste pe care o retrăiesc uneori în vise cu ochii deschişi. Prima iubire a însemnat prima şi ultima suferinţă. Mi-am promis atunci, după ce am pus tot ce aveam mai bun în mine în palmele unui om care a ştiut să mă facă fericită şi apoi să îmi provoace o suferinţă inutilă, că nu voi mai repeta nesăbuitul gest niciodată. Sub o formă sau alta, mi-am respectat promisiunea... prea mult poate, dacă stau să mă gândesc la suferinţele pe care le-am provocat de-a lungul anilor altor oameni, care au încercat să mă iubească. Teama că aş putea trăi din nou tragedia primei iubiri, m-a făcut să mă închid în mine şi să nu dau voie nimănui să îmi îndepărteze masca.

Prima iubire... Vis de adolescenţă transformat în suferinţă gratuită... Uneori mă întreb dacă nu cumva suferinţa aceea este, de fapt, cauza tuturor răutăţilor mele trecătoare faţă de oamenii pe care îi iubesc...

foto © Northfoto