A existat o perioada, imediat dupa aparitia pe piata a telefoanelor mobile, când toata lumea renuntase parca la orice alta activitate de divertisment în favoarea vorbitului la telefon. Fiecare dintre noi avea pe câte cineva cu care vorbea ore în sir fara sa constientizeze trecerea timpului si cum avea sa afecteze acest aspect suma ce avea sa ne apara ulterior pe factura.

Am trecut si eu prin aceasta „nebunie” caci în perioada aceea traiam o poveste de dragoste la distanta, asa ca am îmbogatit si eu un pic companiile de telefonie mobila, dar imediat dupa au aparut ofertele de internet si „moda” comunicarii online, asa ca am adoptat aceasta varianta mai avantajoasa ca pret dar mai dezavantajoasa pentru comunicare, pentru ca, oricât de inedite ar fi fost emoticoanele, tot nu reuseam sa le gasesc pe cele care sa redea exact ceea ce simteam.

Asa ca pentru a auzi vocea ce-mi era atât de draga, pentru a sti exact daca râde sau daca plânge când ma aude, daca se bucura într-adevar de comunicarea cu mine sau daca îl plictiseste, daca e sincer sau se preface, tot puneam mâna pe telefon si vorbeam despre nimic vreo ora si ceva.

Interesant este ca în rest nu îmi place deloc sa vorbesc la telefon, poate si din cauza experientei de operator call-center prin care am trecut. Prefer un mail scurt si la obiect în care sa stabilesc întâlniri fata în fata cu prietenii. Dar aveam o cunostinta la un moment dat care ma suna de la 10 dimineata, în zi de serviciu, sa ma întrebe ce fac? Oare ce puteam sa fac? Nici nu apucam sa inventez un raspuns amuzant ca începea sa îmi povesteasca ce visase în noaptea ce tocmai trecuse (dar oricât de palpitant ar fi putut fi visul eu nu prea avea timp sa o ascult caci... eram la serviciu).