Exista în viata promisiuni pe care le faci stiind ca nu va fi nevoie sa le tii niciodata – promisiuni pe care le faci pentru a pastra iluzia unui esec pe care ti-e frica sa îl asumi. Le promiti bunaoara fostilor colegi de liceu ca va veti revedea de câte ori veti avea ocazia sa o faceti… si singurul moment în care acest lucru se întâmpla este, pentru multi, doar la întâlnirea de zece ani de la absolvire. Le promiti prietenilor care pleaca departe ca le vei scrie mailuri si ca îi vei suna în fiecare saptamâna… si promisiunea se dizolva treptat în uitare, încât abia ajungi sa îti mai amintesti sa dai un telefon la zilele aniversare. Si totusi, exista, se pare, si promisiuni iluzorii care se transforma în realitate, în clipe în care nu te astepti.

Zilele trecute am primit un telefon de la un om care a iesit de destul timp din viata mea încât sa îmi pot permite sa nu îl sun decât cu ocazia aniversarilor si atunci mai mult artificial si fara prea multe complicatii inutile. De ce o fac? Pentru ca exista lucruri pe care le faci din instinct, pentru ca, odata ce ti-au intrat în suflet, nu le mai poti scoate decât cu riscul de a lasa un loc gol în care nu-si gasesc ecou decât suferintele. M-a sunat ca sa-mi spuna ca este în trecere prin oras si ca ar fi vrut sa ne vedem. M-a luat prin surprindere, asa cum a facut-o, de fapt, ori de câte ori s-a amestecat într-un fel sau altul în destinul meu. Mi-a simtit ezitarea si mi-a amintit, înainte sa inventez cine ce stie ce scuza, ca trebuia sa îi dau niste carti pe care mi le împrumutase cândva, în excesul lui de zel de a ma învata filozofie (desi nu am crezut niciodata ca filosofia se învata). Am zâmbit si am acceptat, pentru ca nu aveam nicio replica în fata unei promisiuni. Cartile acelea aveau o istorie ciudata. Le uita intentionat, de fiecare data când ne întâlneam, tocmai pentru a avea de fiecare data un nou motiv sa ma faca sa ne vedem. Atunci când mi-am dat seama care era trucul lui, abia atunci si-a deschis sufletul ca sa îsi lase sentimentele sa zboare în neant. M-a rugat atunci sa îi promit ca îi voi da înapoi cartile acelea numai în clipa în care voi crede ca nu are sens sa ne mai vedem vreodata, atunci când orice urma de nostalgie a trecutului va fi disparut. Am promis, pentru ca stiam ca e una din acele promisiuni inutile pe care le faci doar ca sa le dai celor dragi un sentiment de siguranta, efemer de altfel.

Ne-am întâlnit, ironia soartei, la biblioteca. Era în drumul lui, iar eu nu îmi permiteam sa îmi rup din timpul de studiu mai mult de un sfert de ora; suficient de altfel pentru a înapoia niste carti si pentru a bea o cafea de la automat. Stiu ca nu i-a convenit ideea, dar, într-un fel, vroiam sa îi platesc încercarea stupida de a-mi verifica sentimentele prin ultimul mijloc pe care as fi vrut sa îl puna în practica – acele carti uitate mereu pe masa vreunei terase. Ne-am întâlnit, am schimbat banalitati, zâmbete false, de dragul de a-i confirma ideea ca m-am rupt total de tot ceea ce traisem cândva împreuna, desi nimic din ce îi afisam ostentativ printr-o atitudine cât se poate de rece, nu era real. I-am dat cartile, i-am urat drum bun si m-am întors la cartile mele. Nu m-am putut abtine sa nu îi trimit un mesaj simplu… „Bucura-te de toamna si de nostalgia vremurilor bune!”. Nu stiu cum a interpretat cuvintele, pentru ca mi-a raspuns târziu, când deja nu mai era în oras: „Nostalgia nu poate fi învatata, bucura-te de carti si de împlinirile pe care ti le ofera!” Nu stiu daca se referea la cartile noastre sau la cele din biblioteca, din cauza carora refuzasem cafeaua la o terasa. Mi s-a parut un pic rautacioasa ideea cu nostalgia care nu se învata, dar probabil ca înca nu îsi daduse seama de faptul ca din pachetul cu cartile pe care le folosise atâta timp ca motiv de întâlnire lipsea una, care se afla în continuare la mine pe noptiera.