N-am crezut niciodata cu adevarat ca oamenii simt nevoia sa fie singuri. De câte ori îi spuneam, în trecut, iubitului meu ca vreau sa fiu singura, stiam foarte bine ca, de fapt, minteam si ca singurul motiv pentru care o faceam era egoismul meu stupid. Era ca si cum vroiam sa verific daca ma opreste sau nu din pornirile mele de solitudine. Faptul ca nu a facut-o niciodata m-a facut sa revin cu picioarele pe pamânt si sa îmi dau seama ca iubirea nu se masoara în niciun caz prin mici orgolii absurde.

Nu, n-am simtit niciodata nevoia sa fiu singura. De fapt, cred ca singuratatea m-ar ucide lent pentru ca m-ar pune fata în fata cu mine însami asa cum sunt eu în clipele în care nu fug dupa himere. Numai ca uneori simt ca traiesc un paradox. Ceilalti ma vad ca pe o fiinta sociabila, care stie sa se adapteze în orice circumstanta. Zâmbesc, vorbesc, ajut, plâng, râd, ma bucur de clipe minunate... creez aparente înselatoare. Si cu cât o fac mai mult, cu atât simt în suflet un gol mai mare, pe care uneori nu mai am cu ce sa îl umplu. Dincolo de omul pe care îl vad ceilalti, simt o alta fiinta care, de fapt, e altfel... E bizar, dar cu cât sunt mai înconjurata de oameni, cu atât simt uneori singuratatea mai apasatoare, fara sa mi-o doresc. Cândva, un prieten pe care acum l-am pierdut, îmi spunea cât de mult semanam, prin singuratatile noastre calatoare – stari pasagere, care dispar si revin neîncetat, atunci când te astepti mai putin.

Singuratatea nu e o nevoie. Omul nu are cum sa aiba nevoie sa fie singur. Altfel, de ce ar mai alerga neîncetat dupa iubire? Singuratatea e o stare de spirit. O stare în care ni se cufunda întreaga fiinta si care ne absoarbe involuntar, pe masura ce o constientizam mai mult. A fi sau a nu fi singur... Din pacate, de cele mai multe ori, nu e o optiune, ci un dat. Uneori o detest, alteori o simt ca parte din fiinta mea launtrica... de cele mai multe ori nu ma opun voluptatii de a visa... în singuratate. O las sa ma absoarba si sa treaca mai departe pentru ca, în fond, e doar o stare de spirit.