In iubire poti face o mie de lucruri. Adesea ma trezesc in fata unor intamplari care mi se par atat de ciudate incat mi-e greu sa ma imaginez ca fiind un personaj al lor. Ii invidiez insa pe aceia ce le fac, pe acei a caror nastrusnicie imi aminteste de copilarie, si mai ales pe cei care inca mai cred in povesti cu printi.

Am ajuns sa cred ca iubirea te face sa poti face orice, si indiferent de varsta, mi-as dori sa pastrez cate ceva din exuberanta cu care ma aruncam odata in valurile existentei in fiecare zi. Nu imi pot opri insa regretul ca odata cu maturitatea am pierdut ceva din spontanetitatea actiunilor menite doar pentru a le regreta mai apoi si mai ales am pierdut o parte din ideile odata fantastice care astazi imi par de-a dreptul inconstiente.

Am alergat o vreme dupa iubire. Am ajuns la capatul lumii si m-am intors, chiar daca in trecere am lasat in urma si lacrimi. Nu intotdeauna insa povestea aceea imi provoaca tristeti, ci adesea imi aminteste de mine cea de demult, de felul in care stiam sa fac lucrurile asa cum si cand vroiam eu, fara sa cred vreo clipa ca gresesc.

Aveam varsta la care zburam si cateva sute de kilometri mi se pareau o pata pe harta stearsa atat de usor de o iubire imensa. De-abia implinisem 18 ani si imi doream sa ma bucur de mult ravnita libertate a adolescentei. Toate se intorceau in favoarea mea si mi se parea ca traiesc pentru a iubi si pentru a ma bucura de o fericire eterna.

M-am urcat intr-un tren despre care stiam ca merge departe. Nimeni de acasa nu stia ca plecasem. Ii spusesem unei prietene sa-si inchida telefonul in week-end sub motiv ca invatam impreuna...Aveam cativa bani de bilet si de un sandwich. Imi era de-ajuns insa faptul ca undeva la un capat de tara, intr-o gara despre care nu stiam nici macar cum arata, il aveam pe el... Am mers o noapte intreaga. Am visat si m-am temut la fiecare tresarire ca am ratat coborarea. Intrebam in fiecare statie cat mai avem, pana cand mai toti pasagerii stiau deja unde trebuie sa ajung. Nu imi pasa cu cine vorbesc, spuneam povestea-mi oricui si numaram secundele unui ceas ce se incapatana sa se invarta mult prea incet. Imi amintesc privirea mirata ce nu putea crede ca eram intradevar acolo, imi amintesc canapeaua rosie a unui bar in care am baut cafea si ne-am tinut de mana, si cum ne electrizam sarutandu-ne. Am si acum emotia despartirii, caci dincolo de toate stiam de pe atunci ca poate fi ultima...N-am revenit nici pana azi in micul oras de munte pe care n-am avut vreme sa il admir. Nu stiu decat ca nebunia varstei adolescentine m-a facut sa-mi notez in catalogul experientelor demne de tinut minte un nume si un tren.

Si e povestea aceasta doar una din cele o mie pe care orice indragostit ti-o poate spune. N-ar trebui sa uitam poate sa fim spontani. Ar trebui sa putem spune “hai” si sa mergem, uitand de tot si toate, de dragul calatoriilor insesi, si mai ales ar trebui sa nu uitam sa iubim pe nerasuflate. Si cand ne incruntam seriosi la auzul unor istorisiri similare, crezand ca suntem prea mari pentru a mai trai povesti nastrusnice, n-am putea oare sa visam, in schimb?

foto Northfoto