Cati dintre noi n-am trecut oare prin etapa in care nu stiam unde ne era locul, ce ne era dat sa realizam si mai ales ce alegeri  trebuia sa facem? Pe nesimtinte insa am gasit rand pe rand raspunsurile la fiecare intrebare si existenta ne-a dus in locuri nebanuite, astfel incat, odata in plus, am ajuns sa credem in neprevazut. Totusi, chiar daca viata nu e plina de certitudini, am ajuns sa cred ca e bine sa stii cand si cum ai nevoie de cel putin una.

Am revazut zilele trecute o veche prietena devenita intre timp cunostinta, de care ma leaga inevitabil aspecte ale existentei si de care cu siguranta nu ma voi putea desprinde vreodata. Cu toate acestea, de fiecare data cand o vad ceva din mine imi spune ca n-ar trebui sa fug, ca un om pentru care existenta a devenit prea complicata e poate cel care are cel mai mult nevoie de mine si poate cel pe care ar trebui sa incerc sa-l aduc in normalitate.

Refuza insa sa vada lumea asa cum o vedem noi toti. Se arunca haotic in orice i se ofera si cedeaza oricarei tentatii obscure fara a pune macar intrebari. Nu stie cand si ce face, alege sa fie excentrica si raspunde cu ostentatie oricarei propuneri de banalitate. S-a mutilat sufleteste uitand ce e iubirea si a ales sa se inchida intr-o casa cu iz de mansarda victoriana, de unde iese doar pentru a-si vedea cu sarguinciozitate de traiul zilnic. Mi-a dat mai mult decat oricand o amara senzatie de singuratate si tristete si am cautat ore in sir plimbandu-mi gandurile prin parcuri un mod de a-i fi inca prieten. Am realizat tarziu, ca suferinta ascunsa pe care o poarta zi de zi nu vine, paradoxal, din absenta iubirii.

Putem trai fara iubire, dar nu putem trai fara dorinta de o cauta. Putem trai fara prieteni, dar nu si fara a sti ca ei sunt totusi acolo pentru momentele in care ni-i dorim aproape. Putem experimenta ciudatenii atata timp cat stim ca la sfarsitul zilei ne intoarcem in banalitatea unei existente impartite, sau nu, la doi...

Dincolo de toate insa, nu am reusit sa gasesc explicatia schimbarii ce s-a petrecut fara sa stiu, eu, cea pentru care totul poate deveni rationament. Am constatat cu tristete ca suntem atat de departe incat orice stradanie, a mea sau a ei, nu ne va ajuta sa daramam zidul ce s-a ridicat brusc.

Amica mea e poate doar una dintre acele persoane care inca nu si-au gasit raspunsurile, cele pentru cautarea a devenit o povara si pe care nimic nu pare sa mai ofere certitudini.

Negasite la vremea lor, ele incep sa dispara, incep sa se transforme in deziluzii si dorinte ciudate de a fi altceva decat suntem. Fiecare moment al existentei noastre e facut pentru a fi trait si nu abandonat undeva pe drum, din nestiinta sau orgoliu, si orice alegere facuta la un moment dat se va dovedi in cele din urma a fi cea mai buna, chiar daca ne e poate frica de ea.

Avem nevoie de certitudini in viata noastra, si a trai mereu cu speranta ca viitorul ne va aduce ceea ce trecutul nu ne-a adus niciodata e iluzia ce ne poate arunca cel mai adesea in suferinta. N-am fost nicicand adepta ideii ca totul e asa cum facem sa fie, dar privind-o cum isi intretine acea suferinta a omului fara idealuri, tind sa cred poate, am putea face mai mult pentru noi insine, am putea pleca atunci cand ni se ofera o cale, am putea zambi atunci cand ni se spune o gluma, la fel cum am putea iubi atunci cand ni se ofera iubire...

foto Northfoto