Cu mai multi ani în urma, dintr-un exces de zel, am facut scoala de soferi si, dupa câteva încercari neizbutite, am reusit în cele din urma sa obtin mult râvnitul permis de conducere. Cum pe atunci nu aveam masina, am condus foarte putin dupa ce am intrat în posesia permisului. Putini dintre prietenii mei erau dispusi sa dea masina pe mâna unei femei si mai ales a uneia care luase permisul din a patra încercare... Asa ca, dupa câteva luni, am renuntat sa mai conduc. Am revenit la bunul meu obicei de a merge pe jos dimineata la serviciu si de a ma furisa undeva în spatele autobuzului în dupa-amiezele aglomerate...

Totul a reintrat în normal, iar permisul de conducere nu a devenit decât o piesa în plus în portofelul meu ticsit de carduri de cumparaturi si de carti de vizita. Asta pâna recent, când mi-am dat seama ca totusi ar trebui sa ma gândesc serios la un alt mijloc de transport pentru deplasarile mele matinale spre serviciu. A venit vremea, în sfârsit, sa ma folosesc de permisul de conducere pentru ca m-am hotarât sa îmi cumpar o masina. Evident, între timp, am uitat multe dintre secretele sofatului asa ca iubitul meu, specialist în domeniu, s-a oferit voluntar sa ma ajute sa re-învat sa conduc...

La început mi s-a parut o gluma. Pe parcurs mi-am dat seama însa ca sofatul nu e deloc ca mersul pe bicicleta si ca, dupa o pauza de câtiva ani, nu mai este la fel de usor. „Schimba a doua, ambreiaj... hai, a treia, ce mai astepti? Asa, acum frâna, frânaaaa... n-auzi!!!”. Iubitul meu a tinut-o asa vreo jumatate de ora. Recunosc ca nu sunt foarte receptiva la critici, dar am înghitit în sec de fiecare data când simteam ca devine nervos si am executat comenzile cât am putut de repede. A tinut-o asa în continuare, desi stia ca ma enerveaza cumplit sa ridice tonul. Am ascultat cuminte, ca un scolar derutat, toate indicatiile, însa la unul dintre semafoare a început sa ploua. „Daca vrei ne oprim...” mi-a spus, ceva mai calm. Nu am raspuns, am continuat sa merg desi îmi simteam lacrimile în gât si îmi venea sa izbucnesc într-un sir lung de fraze revoltate. Ploaia s-a întetit si stergatoarele nu mai faceau fata... Lacrimile îmi curgeau pe obraz si nu puteam sa le opresc, pentru ca ochii nu fusesera prevazuti cu stergatoare... Iubitul meu nu putea sa vada nimic din toate astea pentru ca era concentrat la drum si la felul în care ma straduiam sa conduc. Dupa o curba luata total aiurea s-a enervat rau de tot. Am oprit ca sa schimbam locurile, am trântit amândoi portierele si nu am mai scos un cuvânt pâna acasa. Desi nu mi-am propus niciodata sa devin specialista în domeniul acesta, care uneori ma depaseste complet, ma simteam umilita pentru ca nu fusesem în stare sa stapânesc o masinarie pe patru roti si pentru ca iubitul meu parea atât de afectat de toata situatia.

Când am ajuns în casa mi-a vazut ochii umflati si rosii si abia atunci a tresarit si a redevenit el, cel pe care îmi doream sa îl am lânga mine în momente ca acelea. „Ce e cu tine?...Haide, e doar o lectie de sofat. Îmi pare rau daca te-am bruscat... Stii doar ca vreau sa te ajut...”. Da stiam ca intentiile fusesera bune si stiam ca e „doar o lectie de sofat”. Pentru mine fusese însa ceva mai mult... Fusese o lectie de viata, în care mi-am dat seama ca iubirea nu are nimic în comun cu sofatul si ca cea mai proasta idee este sa iei lectii de conducere de la persoana pe care o iubesti. Din cauza asta, mâine îl voi suna pe fostul meu instructor de conducere...