Fiecare om are cel putin o data din calendar pe care o asteapta cu emotie sau, cel putin, ar trebui sa aiba. Exista zile speciale, altele decât propria aniversare, care ne-au marcat într-un fel sau altul existenta. De multe ori, ele sunt legate de iubire. În trecut aveam un adevarat cult al aniversarilor sentimentale. Am renuntat însa la el în momentul în care o coincidenta nefericita a facut ca aceeasi zi sa însemne mai mult tristete decât amintirea fericirilor trecute.

Cu toate astea nu ezit sa ma bucur alaturi de fiintele care îmi sunt dragi, atunci când îsi aniverseaza diverse momente care le-au marcat existenta. E drept ca uneori devine stresant atunci când îmi dau seama ca daca e 18 nu pot sa ies în oras cu prietena mea, pentru ca ziua de 18 e pecetluita definitiv de cina romantica lunara pe care ea si iubitul ei o iau de ani de zile, pentru a sarbatori iubirea pe care o traiesc împreuna; dar peste asta se poate trece usor, pentru ca îmi ramân alte 30 de zile în care sa ies la o cafea cu prietena mea.

Pentru alti oameni însa, semnificatia unor date se stinge odata cu timpul. O zi anume devine banala pentru ca a fost înlocuita de un milion de alte zile speciale. Asa s-a întâmplat recent cu doua fiinte a caror poveste îmi da fiori de fiecare data. Ai mei sunt modelul meu de perfectiune a unei relatii, chiar daca s-ar putea sa sune demodat. Poate ca sunt subiectiva pentru ca îmi sunt parinti, însa povestea lor de iubire are în ea ceva care ma fascineaza de fiecare data când mama îsi aminteste de primele declaratii de dragoste sau când tata se amuza dând timpul înapoi cu o melancolie cuceritoare. I-am sunat într-o zi cu soare, în plina primavara, sa le urez la multi ani pentru ca ar fi trebuit sa aniverseze 30 de ani de când s-au casatorit. M-a surprins ca niciunul dintre ei nu si-a dat seama de ce le spun „La multi ani!”. La început m-au îngrijorat – cum puteau sa uite asa ceva tocmai ei, care se iubesc atât de mult. Dupa ce le-am amintit însa motivul pentru care îi felicitasem atât de plina de elan, au râs amândoi si s-au plâns ca începe sa îi lase memoria (cam devreme, as zice...). Le-am simtit însa, prin telefon, bucuria din glas si mi-am dat seama ca cei 30 de ani de iubire erau acolo, la locul lor, în paradisul copilariei mele. Am rasuflat multumita ca am facut o fapta buna, dupa ce cu câteva zile în urma ma iritase încapatânarea prietenei mele de a-si face ritualul lunar, în ciuda faptului ca iubitul ei era îngrozitor de racit. Uneori ma întreb daca va trebui sa astept 30 de ani ca sa renunte.

foto © Northfoto