„Azi vreau sa beau cafeaua altundeva. M-am saturat de melancolia care ma apuca de fiecare data când îmi lipesc obrazul de fereastra din bucatarie sau când ma ghemuiesc în fotoliul din living.” „Ce zici de o cafea în parc?”

Ideea nu prea îmi surâdea, pentru ca propunerea iubitului meu venea într-o dupa-amiaza cam înnorata, dupa o ploaie scurta de primavara. Era însa o alternativa inedita la monotonia cafelei de dupa-amiaza care ma cuprinde zilnic, pe masura ce lichidul maroniu dispare din ceasca. Am luat în graba doua cafele de la fast-food, le-am îndulcit din mers, încercând în zadar sa îmi adaptez miscarile la viteza cu care iubitul meu ia curbele atunci când arde de nerabdare sa ajunga mai repede la destinatie.

Parcul era pustiu. Se auzea doar fosnetul frunzelor care umbresc aleile si zgomotele câtorva pasari ratacite printre crengi – un peisaj impecabil, rupt parca dintr-o alta lume, straina de rumoarea orasului. L-au renovat de curând, asta e un lucru bun, dar de fiecare data îmi amintesc ca banca pe care i-am spus iubitului meu ca „s-ar putea sa” ma îndragostesc de el zace pe undeva prin neant, tocmai datorita acestei renovari. Supararea, declansata cu câteva luni în urma, când m-a iritat imaginea stresanta a parcului în plin proces de renovare, s-a mai atenuat, pentru ca între timp am constientizat ca banca a ramas oricum în sufletele noastre. Iar acum, cu toata splendoarea asta a aleilor pustii si a mirosului de frunze ude, mi-a trecut de tot. Ne-am asezat la întâmplare pe o banca pe care ploaia nu a reusit sa o gaseasca sub umbrela imensa a castanilor înfloriti. Cafeaua s-a terminat rapid, dar am ramas acolo, sub castani, mult timp. Am vorbit despre lucruri neînsemnate, la fel cum facem de fiecare data dupa-amiaza, când reusim sa bem cafeaua împreuna. Am privit cerul printre ramuri, asa cum faceam când eram copil si îmi placea sa cred ca soarele e facut din zeci de cioburi lipite între ele cu crengi de copac. Am râs, am plâns, am râs din nou... am stat asa minute în sir, fascinata de verdele straniu al frunzelor... al ochilor... Simteam prin par degetele reci ale iubitului meu, acompaniate din când în când de o adiere mai îndrazneata a vântului. Nu stiu când s-a facut noapte. Culorile se amestecau atât de ingenios cu frunzele, încât am uitat ce culoare ar fi trebuit sa aiba vazduhul. Am tresarit abia când am simtit un strop de ploaie pe frunte... desi, nu îmi amintesc sa mai fi plouat în seara aceea...

Ne-am ridicat târziu si am mai traversat înca o data aleea marginita de felinare discrete. Pasii ni s-au pierdut în noaptea linistita, lasând în urma parcul, la fel de pustiu. Am colindat apoi orasul, asa cum faceam pe vremuri, când nu exista „acasa” si am fi vrut ca noptile sa fie nesfârsite, ca noaptea aceea superba de mai...

foto © Northfoto