Cu vreo jumatate de an în urma, vestea ca prietena mea cea mai buna va fi mireasa mi-a provocat un val de reactii contradictorii: bucurie intensa la început, când i-am vazut sclipirea aceea de nedescris pe care numai în privirile unei femei fericite o poti vedea, teama ca aceasta schimbare s-ar putea sa ne afecteze într-un fel sau altul prietenia si, în cele din urma, un calm firesc pe care mi l-a dat gândul ca, în fond, este ceva absolut normal în viata unui om si ca cei din jur nu trebuie decât sa se obisnuiasca treptat cu ideea.

Lucrurile au capatat însa o turnura neasteptata cu câteva zile în urma când prietena mea m-a sunat ca sa îmi spuna ca începe pregatirile pentru nunta. Fusesem avertizata chiar de ea ca, în calitate de cea mai buna prietena si de viitoare domnisoara de onoare, voi fi pusa la grea încercare. Am luat totul ca pe o gluma menita sa îmi sporeasca interesul pentru o serie de activitati care fac parte, de fapt, din ritualul saptamânal – alergatura dupa cumparaturi, telefoane pentru rezervari, sedinte prelungite de consolare a prietenelor aflate în pragul disperarii. Nu credeam însa ca experienta mea în domeniu nu ma va ajuta prea mult în periplul care abia a început.

Lasând la o parte detaliile legate de ornamentele salii de nunta, forma si culoarea invitatiilor, baloanele, lista de melodii care nu trebuie sa lipseasca din programul marelui eveniment si alte aspecte care pot fi multiplicate la infinit, marea încercare a venit în momentul în care am ajuns la problema esentiala – rochia de mireasa. La început a fost un fel de joaca – ore în sir petrecute prin magazinele de profil, cautari prelungite pe site-uri de specialitate, discutii interminabile legate de forma, lungime, bijuterii, croiala si, evident, de complexele fizice pe care orice femeie începe sa le aiba în astfel de momente. Încetul cu încetul bucuria de a-mi ajuta prietena sa îsi proiecteze nunta perfecta s-a transformat într-un razboi psihologic – confruntarea cu Bridezilla, un personaj pe care nu îl cunosteam pâna saptamâna trecuta, dar care cu siguranta îmi va ramâne în minte mult timp. Termenul, am aflat recent, este destul de vechi (a aparut prin 1995, când o revista a asociat angoasa care le cuprinde pe viitoarele mirese cu furia celebrei creaturi Godzilla) si pare sa fi devenit un adevarat concept de specialitate în universul fastuos al nuntilor.

Totul s-a petrecut atât de repede, încât nici nu mi-am dat seama când am ajuns sa traiesc într-un univers al rochiilor de mireasa în care pionul principal, prietena mea, s-a transformat brusc într-o alta fiinta, pe care aproape ca nu o mai cunosc. Punctul culminant s-a petrecut weekendul trecut, când, la insistentele prietenei mele, am mers sa vizitam o expozitie dedicata nuntilor. Totul parea sa decurga normal pâna în momentul în care a început odiseea probarii rochiilor de mireasa. „Asta e prea scurta”, „asta ma face prea grasa”, „asta e crem, nu e alba”, „asta are prea mult sclipici”, „asta e prea umflata”. Si peste toate replicile lipsite de sens, o criza de nervi pe care a declansat-o un telefon nevinovat al viitorului sot – o fiinta foarte calma si prudenta, de altfel, dar care a facut imprudenta de a-i spune prietenei mele ca poate sa aleaga ce vrea ea, pentru lui îi este totuna. Sensul era cât se poate de clar – îi era totuna, pentru ca indiferent de rochia pe care o va îmbraca în noaptea nuntii, pentru el, ea va fi întotdeauna cea mai frumoasa. Pentru o Bridezilla, o astfel de atitudine nu poate fi interpretata însa decât într-un singur sens – „Evident, nu îi pasa deloc! Eu trebuie sa ma stresez singura pentru tot!” – replica rostita din tot sufletul, pe un ton pe care numai o viitoare mireasa îl poate avea si care pentru vânzatoarele dornice sa îsi vânda marfa constituie indiciul clar ca au toate sansele sa faca vânzare în câteva clipe.

A urmat, evident, o ploaie de lacrimi si un telefon trântit suficient de tare ca sa nu mai poata fi folosit ceva timp. M-am vazut deodata neputincioasa în fata unui mic monstru de sensibilitate exacerbata pe care nu îl intuisem niciodata în stilul usor flegmatic al prietenei mele. Spontaneitatea a triumfat însa si de aceasta data. Am parasit în graba expozitia si ne-am refugiat în cea mai apropiata cafenea, apoi am dat verdictul – mergem la film. Nu mai stiu exact ce am vazut, cert este ca nu era Godzilla. Pentru moment, apele s-au linistit, Bridezilla pare sa îsi fi regasit o stare de echilibru fragil. Asta doar pâna la viitoarea sesiune de probe pentru modelul de rochie la care s-a oprit. Ma gândesc cu înfrigurare ca mai sunt câteva luni bune pâna când calmul lunii de miere va rapune micul monstru care s-a cuibarit în toata fiinta prietenei mele.