De fiecare data toamna ma trezesc cu un gust amar. Nu ma pot declara un fan al verii, cu caldura insuportabila, cu vacanta adeseori pierduta intre pagini de carti, cu paharul de apa ce se incapatana sa se incalzeasca de fiecare data cand il scoteam din frigider si mai ales cu zilele acelea interminabile... Ma pot declara cu usurinta insa impotriva toamnei care vine prea deodata, impotriva vantului care brusc se raceste si mai ales a diminetilor in care imi tremura pleoapele cand uit ca am lasat geamul deschis.
 
Mi-as dori sa ma scald intr-o continua primavara, sa pot numara frunze verzi si petale plutitoare, sa ma trezesc in fiecare dimineata cu ciripituri de pasari visatoare...
Mai mult decat orice insa, toamna ma face sa iubesc linistea, pierduta prea brusc odata cu aglomerarea orasului.
 
De fiecare data parca la inceputul toamnei populatia se inmulteste vizibil, nu-ti mai poti plimba pasii cu nonsalanta pe strada, fara sa fii lovit de unul, de altul, fara sa auzi sau nu un “ma scuzati” si mai ales nu poti sa mai privesti nici o clipa in jur din frica de nu te lasa coplesit de o multime atat de diversa.
 
Anul acesta am hotarat sa ignor cu desavarsire transformarea pe care orasul meu provincial o suporta in fiecare toamna. M-am hotarat sa ma inchid intre cei patru pereti ai camerei mele devenita periodic birou, living sau cinematograf, si sa uit de multime. M-am inchis in ceea ce parea a fi ascunzatoarea perfecta, departe de tot si toate, in speranta ca toamna va fi astfel mai suportabila. Ieseam din cand in cand, nu mai departe de coltul strazii si ma speriam de fiecare data de schimbarile pe care le vedeam.
 
Daca demult vedeam in orasul acesta o viata pe care nu mi-as fi imaginat-o altfel, de data asta mi-as fi dorit sa fug, sa las in urma zidurile gri sau prea intens colorate, sa uit de autobuze mult prea uzate sau de soferi needucati. Mi-e greu dupa atatia ani sa-mi vad orasul furat de fapturi incolore, grabite spre un nu stiu ce. Nu pot deopotriva sa inteleg ce anume s-a schimbat in fiinta mea incat nu-mi mai place.
 
Nu mai e oare orasul acesta cel in care m-am indragostit si in care mi-am plans prima suferinta? Nu e oare aici locul in care visez romane de dragoste si mai ales locul in care mi-as fi dorit sa imbatranesc?
 
Totusi, ceva imi spune ca orasul acesta nu imi mai e prieten. Sa fie toamna, sa fie nostalgia unei clipe irosite in vis, nu stiu. Simt insa anul acesta o revolta surda, pornita din amintirea zilelor linistite ce ma face sa-mi doresc sa pot opri oamenii pe strada, sa-i intreb si sa-mi raspunda ....de ce mi-au furat orasul?

foto Northfoto