Ascunsi in spatele unei aparente comunicari, uitam adesea daca cel de lânga noi ne asculta intr-adevar sau nu. Mai mult, ne propunem adesea sa comunicam, insa ne pierdem adesea in indeletiniciri cotidiene si nu ne dam seama ca viata in doi nu e facuta doar din cuvinte.
 
M-am trezit cu aceasta revelatie intr-una dintre diminetile in care mai toate se anuntau a merge prost. Cafeaua se racise mult prea devreme, semn ca deja nu mai era vara, geamul se uitase intredeschis si degetele imi tremurau la fiecare gest. Iubitul meu se trezise deja incercând sa ma ademeneasca, pentru a nu stiu câta oara, cu gesturi calde, doar, doar sa ma dau jos din pat. Si totusi, in dimineata aceea am simtit ca ceva imi scapa. Nu reuseam sa imi dau seama, nu imi aminteam ce anume ar fi trebuit sa fac, stiam doar ca imi spusese cu ceva vreme in urma, iar eu, ascultasem prea putin.
 
Ascunzându-mi nestiinta in morocaneala specifica, am incercat sa fac un plan al zilei, sperând ca iubitul meu va umple golurile conversatiei si imi va aminti ceea ce, se pare, uitasem. Cunoscându-ne insa prea bine, el intelesese ignoranta mea matinala si isi propusese probabil sa testeze o teorie mult enuntata – aceea a indiferentei mele.
 
De aici incolo, poveste simpla, caci n-am facut decât sa ne invârtim in jurul subiectului, tentata fiind sa cred pe alocuri ca era vorba de o zi importanta la serviciu, apoi de vreo aniversare, si demontând totodata orice ipoteza mi-as fi creat.
 
Dupa ceva minute de chin, i-am amintit de o discutie anterioara, si totusi, nimic. Am inteles atunci care ii era jocul si am renuntat la a mai pretinde ca aveam doar un lapsus matinal. Nu retinusem un cuvânt din cele ce mi se adresasera cu câteva zile in urma, si eram pregatita sa suport consecintele ironice, vâzându-ma cu armele intoarse, eu cea care mereu subliniez importantta comunicarii.
 
Zâmbetul lui ce nu stie niciodata sa se ascunda mi-a dezvaluit o satisfactie strengareasca, cam ca atunci când mama sparge o farfurie si nu are pe cine se infuria, caci nimeni altcineva nu e vinovat.
 
Brusc, dimineata aceea ce parea destul de monotona s-a transformat intr-un joc intre da si nu, intr-o incercare a mea de a scapa de intrebari si a lui de a se amuza.
 
N-am reusit sa aflu misterul câta vreme s-a pregatit pentru serviciu. Nici macar când l-am sunat pe parcursul zilei, asa ca din intâmplare, sperând sa-l pot atrage intr-o capcana de cuvinte si sa aflu.
 
Spre seara, deja ziua toata imi fusese plina de intrebari. Sa fi imbatrânit oare atât de devreme incât memoria sa nu ma ajute mai deloc? Sau care sa fi fost motivul pentru care o informatie simpla refuza cu indârjire sa se intoarca in partea constienta a creierului meu?
 
L-am asteptat cu nerabdare, sperând intr-o iluminare brusca. Când incercam sa ne cuibarim intre paturi, sperând ca uitase de mica tatonare matinala, i-am expus preocuparea zilei ce tocmai se incheiase. Cu acelasi zâmbet ce imi spune ca urmeaza sa ma ca declar infrânta, mi-a amintit ne promisesem ca de azi sa discutam mai mult. Ca ar fi trebuit sa ne impartasim si alte lucruri decât cele legate de serviciu sau prieteni, ca ar fi trebuit sa vorbim despre noi, despre cum vom trai impreuna pâna la adânci batrâneti. Ne-am dat seama impreuna ca de fapt comunicarea aceea o stabilim zi de zi, si ca oricând ne vom propune sa vorbim despre noi, nu vom face altceva decât sa uitam ca ne-am propus asta. Nedumerirea mea matinala s-a transformat astfel usor in revelatia faptului ca nu are rost sa vorbim despre comunicare...trebuie doar sa o experimentam, dincolo de simple cuvinte.

foto Northfoto