Sunt lucruri in iubire ce nu pot fi iertate. Tradarea, durerea si chiar un adio spus prea devreme. Sunt ganduri ce nu pot fi atat de usor alungate, clipe in care iubirea pare a se transforma in ura, visele in cosmaruri si viata intreaga intr-o poveste cu final neasteptat de trist.. Si totusi, cum gasim puterea de a merge mai departe? Iertam sau lasam gandurile sa ne mistuie sufletul ramas singur?
 
M-am intrebat adesea daca uitarea e cel mai bun aliat al iertarii...si mi-am dat seama cu surprindere ca nu. Am uitat desigur dureri inabusite cu ani in urma, dar am uitat oare si pe cel ce le-a provocat? Am uitat cand, cum si unde, dar am uitat vreodata de ce?
M-am trezit abia azi cu acelsi gust amar de vremi trecute. Credeam ca mi-a iesit din suflet imaginea lui plecand. Credeam ca am uitat privirea si verdele primavaratic ce imi aducea o tristete de toamna. Glasul tremurat al unui telefon intarziat prea multa vreme si mai ales gustul unei lacrimi imbratisate de mainile-mi reci.
 
Nu iertam de fapt niciodata o iubire prea mare. Ne prefacem ca uitam, ca aruncam in sertare nebanuite dureri si amintiri, ca timpul le rezolva pe toate, si chiar ca o alta iubire ne schimba atat de mult incat nu mai stim. Si totusi, de fiecare data cand ne amintim iubirea ce a fost poate mai mare decat intreaga-ne fiinta, nu putem spune cu siguranta ca am iertat. Dincolo de lume si ganduri, ne e cel mai greu sa iertam nu persoana, ci acel ceva, nespus, netrait, ce s-a pierdut intre timp si iubire...
 
Daca ar exista o reteta a uitarii, sunt convinsa ca s-ar vinde mai mult decat cea a iubirii perfecte. Ne indragostim nebuneste in doar cateva clipe. Ne ia insa o viata poate sa incercam sa uitam, si nici la final poate nu stim cu certitudine daca am iertat sau nu.
Viziune fatidica, mi-am spus adesea, si am incercat sa ma ascund. Totusi, de fiecare data cand vantul imi zboara pagini de viata prin fata-mi, imi aduc aminte de ce n-am iertat si poate doar am incercat sa uit.
 
E atat de greu uneori insa sa faci diferenta. Ai uitat, ai iertat, sunt doar cateva litere modificate. Si totusi, atat de mare iti e dorinta de a uita, si atat de nesemnificativa iertarea. Uitarea nu ti-o cere nimeni, iertarea poate ca da. Si chiar si atunci cand stii ca ti-e imposibil, spui “da”, incerci, macar pentru o clipa sa uiti.  Dai din cap ca se poate, ca ai inchis si mai bine durerea in gand si iti promiti sa incerci sa lasi totul in urma. Indata iti dai seama insa ca urma ti-a ramas.
 
Suntem cu totii o incalceala de urme...Uitam, si iertam, nu iertam si nu uitam sau poate nici una dintre ele. Si intre atat de multe cuvinte pierdute, mi-e frica adesea ca uitam chiar iubirea...

foto Northfoto