Cand ai timp de o cafea? Poate azi, poate maine, poate chiar niciodata... Mi-a spus asta soptit, de parca ar fi ascuns in suflet o alta intrebare. I-am spus ca am prea multa cafea in sange, ca noptile in care imi invaluiam camera in aburi calzi, doar, doar sa nu ratez fericirea de a-l privi, au lasat in inima mea o prea mare cantitate de suferinta impleticita in cofeina.
 
Imi spune sa astept. Imi da pe o hartie scoasa de te miri unde, un numar de telefon. Scris cu un pix in graba, parca pe furis, ma invita sa-l sun, cand sufletul imi va cere-o. Ii spun raspicat ca nu l-as suna intr-o mie de veacuri, ca inutil mai spera sa-mi auda vocea la un capat de unda, cum o facea in tot aceleasi nopti.
 
Imi spune de doruri. De noi si de vreme, de cum cea din urma scrisoare il doare si-acum. Imi vorbeste de alegeri prost facute, de neintelegeri si de iertare. Ii amintesc ca timpul trece, ca daca n-am uitat in cuvinte, in suflet am avut o vreme scrum. Si ii spun ca nimic nu doare, ca iluzioriu mai spera la o cafea cu parfum de varste trecute.
Imi spune ca vrea sa nu-l fi urat. Ii spun ca n-am facut-o.
 
Imi spune de istorii din tot acest timp. Ii zambesc si nu aud din toate decat rasuflarea lui intrepatrunsa de gand.
 
Ma intreaba de ce, il intreb de ce, si fara raspuns privim adanc unul pe altul in ochi.
Ii spun ca am fi putut fi altfel. Imi spune ca am fi putut.
 
Il intreb despre viata, imi raspunde ca stiu, ca fericirea lui e aceeasi cu a oricarui altuia, vine si pleaca, de fiecare data simtind ca ceva nu e acolo unde ar trebui sa fie.
Ii spun ca e tarziu, imi spune sa plec.
 
Ii arat cu un deget ceasul din colt, amintindu-i cum odata tot ceasul ne-a adus unul in fata altuia, intr-o numaratoare inversa a sortii, parca. Imi spune ca nu mai stie de timp, ca fiecare nou an nu e nimic mai mult de o noua visare, ca a uitat de ceas...
Il cuprind cu o privire, ma pastreaza in gand.
 
Il intreb de ce acum dupa atata timp, conversam cum n-am facut-o niciodata si-mi spune ca in mine ceva l-a strigat.
 
Ne zambim fara a sti de ce. Am ingropat in ani de zile fiecare in felul propriu o iubire ce nu avea sa mai fie. Am rascolit-o acum, la un capat de vreme, fara macar a sti de ce. Ne intoarcem fiecare din noi la o viata departe, iesim tremurand din parcul de frunze, si ratacim printre vise spre primul tramvai.
 
Imi spune adio, ii spun pe curand. Ma priveste ciudat, de parca l-as surprinde. Ii spun ca visele dor, ca timpul nu vindeca, ca daca ne-am intalnit azi intamplator, ne vom intalni si maine. Imi spune ca nu vrea un alt vis. Il intreb cand are timp de o cafea...si-mi spune ca azi, ca si maine si poate niciodata...

foto Northfoto