Întotdeauna am recunoscut ca nu ma pricep la dat sfaturi. Si cu toate astea exista mereu în jurul meu oameni care au nevoie de sfaturi, oameni care au nevoie de un umar pe care sa plânga sau de o noapte pierduta în care sa transforme timpul în cuvinte. Încerc sa fiu o buna ascultatoare, desi iubitul meu îmi reproseaza adesea ca nu stiu sa ascult... Nu-mi place sa-i judec pe ceilalti sau, cel putin, ma straduiesc sa nu o fac, mai ales atunci când judecata are în vedere probleme care nu ma privesc în mod direct.

Asa s-a întâmplat zilele trecute, când am aflat ca una dintre prietenele mele a suferit (pentru a câta orara oare?) o noua deceptie. Are un talent morbid de a se încapatâna sa dea viata unor povesti ratate din start, dar al caror esec nu îl accepta decât atunci când e prea târziu. Fiecare istorie de iubire pe care o creeaza este altfel, dar toate au un lucru în comun – barbatii de care se îndragosteste nu sunt singuri. Stiu, multi sunt tentati sa judece o astfel de situatie si sa arunce cu pietre. Eu însami am acuzat-o de câteva ori ca a contribuit la distrugerea unor relatii. De cele mai multe ori însa, a aflat de existenta celeilalte, abia dupa ce trecuse de etapa preliminara. Si atunci, ma întreb cine este, de fapt vinovatul? De câteva ori (de fapt de doua ori) lucrurile s-au terminat prost – în cele din urma iubitul s-a întors la fosta si prietena mea a fost cea care a trait suferinta pâna la ultima picatura. De data asta însa lucrurile stau altfel.

L-a cunoscut într-o dupa-amiaza târzie de toamna. Eram împreuna. Ne prinsese ploaia prin parc si alergam de nebune sa prindem un taxi. L-am împartit cu un necunoscut care avusese amabilitatea sa cedeze, desi oprise primul masina. În câteva saptamâni, necunoscutul a devenit iubitul prietenei mele, dar si o noua posibila iluzie pentru ca... era implicat deja într-o alta relatie. I-a spus asta exact în momentul în care lucrurile începeau sa devina serioase. A plâns mult în ziua în care a aflat: „Doamne, parca e un blestem...” N-am stiut ce sa îi spun atunci. De fapt, am sperat ca se va termina totul si ca o va lua de la capat altfel, cu altcineva. Numai ca lucrurile nu evolueaza întotdeauna cum speram noi, prietenii apropiati. Au ramas împreuna, el s-a despartit de iubita lui si totul parea sa reintre în normal. Pâna saptamâna trecuta, când prietena mea a intrat transfigurata pe usa – „Sunt o distrugatoare de cupluri!”. Se întâlnise cu fosta iubitului ei, care îsi plângea de mila si care îi reprosase toata povestea. Asta m-a înfuriat la culme. Si furia nu era fata de prietena mea, ci fata de necunoscuta aceea, care nu gasise altceva mai bun de facut ca sa-si aline suferinta decât sa dea vina pe femeia care îi „furase” iubitul.

Dincolo de furie, m-am întrebat daca exista într-adevar „distrugatori de cupluri”, daca avem dreptul sa dam vina pe altcineva pentru faptul ca fiintele pe care le iubim ne parasesc, daca nu cumva vina este în cu totul alta parte... iar asa-zisele distrugatoare de cupluri nu sunt decât alte fiinte capabile de iubire care, întâmplator sau nu, au aparut la o rascruce din propria noastra viata.