În noptile lungi de vara meditez uneori la lucruri pe care cândva mi-am propus sa le traiesc pur si simplu. E ca si cum un gând ascuns, venit de departe, ma chinuie uneori inutil doar ca sa-mi aduca aminte ca undeva, în suflet, pastrez fiecare clipa trecuta, fiecare clipa traita inconstient sub semnul lui ieri.

Asa s-a întâmplat si în noaptea aceea, în care simteam fericirea dusa undeva, mult prea departe de mine ca s-o mai pot chema înapoi. Când sunt singura, gândurile ma invadeaza si îmi sufoca disperarea, însa, de cele mai multe ori, vin val vârtej si dispar rapid în neant. Numai ca atunci nu eram singura... Se spune ca oamenii au o înclinatie înnascuta de a se împrieteni cu fiinte care le seamana. Un alt fel de suflete pereche... N-am crezut niciodata ca el e sufletul pereche, de fapt, nu cred ca mai cred în suflete pereche. El e doar acolo, atunci când m nevoie sa fiu eu însami. E prietenul clandestin din umbra timpului, pe care memoria nu poate sa îl stearga pur si simplu... pentru ca nimic nu este pur si simplu...

În seara aceea am vorbit despre fericire; despre cât de fericiti suntem noi, cu vietile noastre singuratice; despre cum trece, de multe ori, fericirea pe lânga noi, fara sa o simtim decât, poate, într-o adiere bizara care ne da fiori. „Cum stii când esti fericit?” „Nu stii, esti pur si simplu.” Facuse o obsesie pentru acest „pur si simplu” sub umbra caruia punea totul, inclusiv felul ciudat în care ajunsesem noi doi sa vorbim ore în sir despre... fericire.

În noaptea aceea m-am întrebat pentru prima data, cu toata seriozitatea, daca eu chiar sunt fericita, daca am fost vreodata... M-a privit trist, cu zâmbetul acela pierdut, în care ma regasisem de atâtea ori în trecut. „Tu esti fericit?” „Am fost...” Stiam ca minte, de fapt, stiam ca întrebarea era inutila. Cum poti sa spui ca ai fost fericit? Fericirea nu are trecut, se masoara doar în clipe prezente. Nu i-am spus însa asta, pentru ca ar fi însemnat sa fac o întreaga filosofie a prezentului. Si era clar ca în momentul acela niciunul dintre noi nu era fericit.

Pâna dimineata nu am aflat ce e fericirea, oricât de mult m-am chinuit sa îl fac sa îmi explice... el care pretindea ca fusese fericit. Ne-am despartit în zori, cu aceleasi chipuri triste, rupte din alte lumi. A fost una din cele mai tacute nopti. Poate din cauza ca e inutil sa vorbim despre fericire. A doua zi am adormit în bratele iubitului meu. Când m-am trezit, soarele era departe spre apus, dar îsi lasase o raza în privirea verde care îmi mângâiase zâmbetul, în somn. Am ramas asa, suspendata într-o secunda, agatata de o raza firava de soare... o secunda de fericire.

foto © Northfoto