Prietenele mele îmi spun de multe ori ca gândesc prea mult. Si nu spun asta ca sa-mi faca un compliment. De fapt, nu sunt singurele care îmi reproseaza tendinta mea excesiva de a analiza absolut totul din dorinta de a anticipa miscarile ulterioare ale destinului. Iubitul meu este cel care îmi aminteste aproape zilnic ca gânditul prea mult este un sport pe care ma încapatânez sa îl practic, spre disperarea tuturor celor din jur.

La început ma îmbufnam atunci când îmi spunea rastit – „Iar gândesti prea mult!”. Cu timpul am început sa ma obisnuiesc, ignorând replica si vazându-mi în continuare de gândurile prea multe. Niciodata însa nu am privit onest problema acesta a gânditului prea mult. Întotdeauna mi s-a parut firesc sa analizez totul, mai ales în ceea ce priveste sentimentele. Si din cauza asta am suferit inutil din motive care, în mod normal, ar fi trebuit trecute cu vederea. Mi-am dat seama de asta cu ceva timp în urma, într-o duminica frumoasa de primavara când, din cauza unor evenimente mai mult sau mai putin previzibile, iubitul meu nu a reusit sa se tina de o promisiune. Îmi promisese ca vom petrece duminica împreuna – prima duminica libera dupa mult timp. Cum se întâmpla de obicei, a aparut ceva în ultimul moment. Motive destul de subiective as spune l-au determinat sa plece din oras ca sa rezolve nu stiu ce treburi. Cu toate astea promisiunea urma sa fie tinuta, chiar daca fusese redusa la jumatate. Din pacate însa, orele s-au scurs în defavoarea propunerii pe care ne-o facusem înca de la mijlocul saptamânii. A ajuns în oras abia seara, pe la opt, când nici macar un sfert din promisiune nu mai putea fi salvata.

În mod normal, în astfel de situatii, gândirea mea intra în actiune. Asta mai ales daca întârzierea, justificata sau nu, e însotita de un telefon închis sau de vocea neutra a robotului care ma anunta impasibil ca abonatul apelat nu este în aria de acoperire. Asa s-a întâmplat si de data asta. Numai ca, nu stiu din ce cauza, gândirea nu a functionat. A fost de ajuns un moment de ratiune bine dozata („În fond e o duminica frumoasa si nu e vina nimanui ca asa s-au întâmplat lucrurile. Ei hai, poate ca e putin si vina lui, dar nu e capatul lumii.”). Cu gândul acesta care foarte rar îmi traverseaza mintea capabila de scenarii diabolice, m-am îndreptat singura spre parc. M-am pierdut timp de câteva ore pasii printre sutele de oraseni iesiti la aer în prima duminica frumoasa din primavara aceasta. Din când în când mi-am fortat norocul formând în zadar numarul iubitului meu. În fond, ce se putuse întâmpla? Erau „n” variante, unele mai dramatice sau mai absurde ca altele. Si ce daca? Singurul lucru concret era absenta lui si asta facea ca orice repros sa fie inutil.

Seara, când a ajuns, avea un chip dragalas pe care se citea vinovatia. Nu am spus nimic. L-am sarutat si m-am comportat ca si cum nimic nu se întâmplase. Nu stia cum sa reactioneze. Eram ciudata probabil. Eu, care de obicei transform o discutie banala într-o lectie de filosofie interminabila, surâdeam binevoitoare. Ne-am plimbat pâna târziu pe aleile parcului, pe sub castanii în floare. E curios, dar am simtit o fericire bizara pe care peste zi, în aglomeratia aceea obositoare nu as fi simtit-o, probabil. „Îmi pare rau ca nu am ajuns, a trebuit sa îi astept pe ai mei pâna au rezolvat toate problemele. Stiu ca te-ai gândit probabil la tot felul de scenarii...” Am izbucnit în râs. „Nu, nu m-am gândit la nimic. Am ajuns la concluzia ca gânditul prea mult dauneaza grav fericirii.”

foto © Northfoto