Si totusi visul nu s-a sfârsit decât zilele acestea, într-o dimineata de noiembrie, când am simtit ca bruma a spulberat cele din urma frunze. E ca si cum tristetea mea de început de toamna ratat a ajuns pâna departe în ceruri si cineva, acolo, sus, a vrut cu orice pret sa ma bucur de prima toamna linistita... Octombrie a fost cald si nespus de frumos, cu zile interminabile care se agatau de frunzele copacilor pâna la ultima raza de soare din asfintit. Una din zilele acestea de toamna târzie mi-a ramas întiparita în suflet, în toata simplitatea ei...

Plecasem cu câteva ore mai devreme de la serviciu (nu mai tin minte motivul) si, contrar obiceiului meu enervant de a ma cuibari în locul cel mai ascuns din primul autobuz care soseste de fiecare data în statie, am mers fara directie, pe jos, minute în sir. Era ca si cum niste mâini nevazute îmi ghidau pasii, pe asfaltul aleilor ascuns sub frunze în culori ademenitoare. L-am sunat pe iubitul meu ca sa-i împartasesc fiorii care m-au cuprins pe neasteptate si sa-i propun o escapada pe strazile orasului învaluit în aerul tomnatic. Spre deosebire de mine, iubitul meu reactioneaza uneori extrem de pragmatic la propuneri spontane de iesire din rutina zilnica. „Ies de la serviciu în jumatate de ora. Trec pe la banca sa achit facturile si dupa aceea vin sa te iau.” Nu am ripostat, pentru ca era inutil. Fascinatia frunzelor si a soarelui care se furisa printre crengi semidezgolite de castani era prea firava si de neînteles ca sa faca fata facturilor... Am închis fara sa spun nimic si mi-am continuat tacuta periplul.
Exact în clipa în care am închis telefonul si mi-am ascuns obrajii în esarfa mea mare, de toamna, cum îi place iubitului meu sa o numeasca, o voce calda m-a tras înapoi din tristetea în care urma probabil sa ma cufund – „O îmbratisare gratuita?” Nu stiu de ce, dar singurele cuvinte pe care le-am putut rosti veneau parca de undeva de departe, dintr-o alta lume... „De ce nu... În fond e o toamna atât de frumoasa...”. M-am dezmeticit abia dupa câteva minute, când, întorcându-mi privirile în directia opusa am zarit un grup mai mare de tineri care purtau niste tricouri albe inscriptionate la unison cu acelasi mesaj: „Free hugs!” Ideea îmi era cunoscuta, vazusem cu mult timp în urma undeva, pe net o astfel de campanie. Pentru o clipa, ideea ca tocmai îmbratisasem un strain mi s-a parut ciudata de tot, cu atât mai mult cu cât nu ma încânta sa vad niste oameni care preiau idei fabricate în occident din motive pe care nici ei nu le stiu prea bine...

Dupa câtiva pasi, am început sa zâmbesc. Efectul îmbratisarii gratuite nu se lasase asteptat. În fond... o zi de toamna fara o îmbratisare, chiar a unui necunoscut, parca e stearsa... Mi-am scos instinctiv telefonul... Îmi doream atât de mult ca macar de data asta facturile sa astepte pâna a doua zi... Nu am apucat sa formez însa numarul, pentru ca am simtit o alta îmbratisare... a iubitului meu care întârziase pentru ca se chinuise sa îmi culeaga frunze. „Uite un buchet de toamna... si o îmbratisare cu parfum de octombrie...” Am zâmbit si am aruncat frunzele spre soare, asa cum fac de fiecare data toamna... Îmbratisarea s-a transformat firesc într-un sarut fugar, sub o ploaie de frunze, venite parca dintr-o alta lume, ca si îmbratisarea cu parfum de toamna.