Locurile prin care am trecut mi-au aratat de multe ori fete ale iubirii cum n-as fi crezut. Undeva oamenii n-aveau curajul de a-si spune ce simt decat dupa o vreme, altii aveau nevoie de certitudinea unei relatii pentru a simti ca iubesc. Altundeva o iubirea trebuia mai mereu sa fie legala, in vreme ce unii alegeau sa iubeasca doar pentru a nu mai fi copii. De fiecare data insa am avut sentimentul ca iubirea e diferita in diverse locuri ale lumii, si ca dincolo de a avea alte conditii de a trai, si sufletele oamenilor simt diferit. N-am stat sa analizez daca tine de religie sau poate doar de educatie, dar parca prea adesea iubirea in alte locuri nu seamana mai deloc cu ceea ce simtim noi insine a fi ...normal.

La tropice lumea era infierbantata. Iubiri de o zi, poate doua, le ocupau vietile intr-un fel atat de divers incat n-ai fi crezut ca exista o logica. Libertatea unei societati prea multa vreme incorsetata in tipare isi spunea cuvantul asupra celor ce parca nu stiau cum sa simta pe deplin. Rareori vedeam oameni ce hotarasera sa se iubeasca mai mult. De fiecare data, erau priviti doar ca acei nefericiti ce isi legasera iubirea pentru ca epuizasera orice alta varianta in timp. Nu foarte des iubirea era vazuta ca fiind matura, ci poate doar o masca sub care timpul te-ar fi bagat cand erai prea batran sa mai experimentezi.

Pe continent, lucrurile erau insa diferite. O granita aproape imaginara despartea doua lumi in care iubirea e traita atat de divers. Doar o distanta de jumatate de ora cu trenul m-a facut sa vad iubirea in ambele, si n-as fi putut spune ca gresesc. De o parte, o lume rece. Ascunsa dupa ziduri mari de vreme medievala, fiecare in coltul lui de casa, ma faceau sa ma intreb daca e posibil sa iubesti... Se tineau parca automatic de mana, impingeau pe rand masinarii ce purtau vieti mai mici, si cu toate astea nu vedeai afectiunea debordanta ce ar fi fost poate adusa de bucuria unei existente implinite. Vedeai mai degraba oameni ce Iti zambeau fara vreo poezie, case desenate in care se ascundeau suflete ce poate iubeau, insa aveai mai tot timpul sentimentul ca iubirea e usor speriata, fugind din cale unei vieti mult prea organizate.

De partea cealata, auzeai sunete de acordeon. Purtandu-ti pasii prin lumea de flori colorate, vedeai cum oamenii au alt zambet pe chip. Isi furau saruturi pe ascuns printre frunze si se miscau in pasi plutitori intr-o lume ce parca era la fel de grabita. Si totusi, ceva era diferit in felul in care orasul respira altfel. Geamuri deschise si cafenele inguste te gazduiau in locuri in care puteai sa-ti imaginezi o poveste. O galagie de fundal iti spunea ca lumea vorbeste, ca nu comincau doar prin priviri, si astfel, puteai pentru cateva clipa sa-ti imaginezi ca mii de suflete isi spuneau  “te iubesc”…

Traind in lumile acelea atat de diferite, am inteles ca poate iubirea nu e atat de involuntara pe cat am crede. Ne iubim, e adevarat, dar in fiinta noastra se regaseste mereu si cate ceva din locul in care traim, asa incat, din afara, un oras intreg ar parea ca iubeste aproximativ la fel.

foto Northfoto