Momentul rupturii într-o relatie este întotdeauna traumatizant, indiferent de cauze si de circumstantele în care are loc. Exista, desigur, remedii si nimeni nu moare dintr-un esec amoros, însa timpul pe care îl pierdem uneori ca sa ne vindecam ranile din iubire este îngrozitor de lung. Iar atunci când ruptura are si o tenta oficiala, institutionalizata, lucrurile se pot complica dureros... Cel putin aceasta este imaginea mea despre ceea ce ar putea însemna un divort.

Pentru una dintre prietenele mele, ideea divortului a venit ca un fel de provocare, care îi da târcoale de câtiva ani. Casatoriti de mai bine de zece ani, ea si sotul ei au o relatie pe care întotdeauna am invidiat-o. Exista între ei un fel de întelegere mutuala prin care fiecare are libertatea de a pleca unde vrea, când vrea, cu cine vrea, fara ca vreunul dintre ei sa îsi puna macar problema infidelitatii. Întotdeauna m-am întrebat daca o relatie poate functiona astfel, bazându-se pe o libertate totala acordata celuilalt si pe o încredere oarba în sentimentele care tin unul lânga altul doi oameni... Prietena mea l-a cunoscut pe actualul ei sot pe vremea când era studenta. A fost o iubire ciudata, cum singura marturiseste adesea, zâmbind... S-au casatorit relativ repede, au trait o poveste minunata, însa dupa câtiva ani si-au dat seama ca au, de fapt, foarte putine lucruri în comun... Asta a speriat-o si a facut-o sa aiba o tentativa de divort. Tentativa esuata, pentru ca au discutat mult si si-au propus sa îsi acorde unul altuia timp pentru pasiunile personale – el, înnebunit dupa sporturi extreme... ea, dupa iesirile nocturne cu amicele... O vreme, a mers... Libertatea deplina acordata celuilalt parea sa functioneze. Într-una din zilele trecute, ne-a socat însa pe toate, cu o replica rostita natural, în timpul unei iesiri duminicale între fete... „Stiti... eu divortez...” S-a facut liniste. Nu stiam cum ar fi trebuit sa reactionam. Îsi depusese deja actele, vorbise cu sotul ei care , culmea, fusese de acord cu divortul.

O perioada nu am mai vazut-o. Desi ne explicase ca nu mai putea face fata compromisului pe care îl acceptase cu câtiva ani în urma, simtisem ca trebuie sa existe un alt motiv... Si intuitia nu m-a înselat. Cu doua zile în urma m-a rugat sa îi dau o mâna de ajutor în alegerea nuantelor pentru zugraveala apartamentului, pe care ea si sotul ei planuisera sa îl renoveze înca din primavara. În perindarea noastra prin supermarket, mi-a relatat în cuvinte putine ca, de fapt, decizia divortului fusese sustinuta de o escapada amoroasa pe care a trait-o ca pe o mica nebunie, dar si ca pe o razbunare pe aventura pe care sotul ei o avusese cu ani în urma când ea a vrut sa divorteze. Si-a dat seama ca totul a fost o simpla aventura si ca, dincolo de asta, divortul ar fi însemnat o sumedenie de mizerii materiale pe care ar fi trebuit sa le traiasca... A preferat sa nu divorteze, din motive pe care nu sunt sigura ca le stie foarte bine... „A fost un fel de joaca”, mi-a spus, dupa o pledoarie pe care a rostit-o mai mult ca sa se convinga pe sine.

Am ramas cu un gust amar... Nu stiu de ce... Poate pentru ca sintagma în sine, „joaca de-a divortul” nu îmi sugereaza nimic din nevinovatia copilareasca pe care o presupune ideea de joaca, ci doar nesabuinta unor oameni maturi de a se lupta cu propriile orgolii.